Descoperirile geografice ale europenilor se intind pe cateva veacuri, in locurile gasite de catre ei traind de multe ori civilizatii infloritoare, descoperirea fiind facuta cu crucea intr-o mana si cu sabia in cealalta.
La inceput au fost barcile vikingilor, au urmat corabiile manate de vant pentru ca secolul XX sa aduca automobilul si avionul.
Pentru fundul oceanelor a fost nevoie ca tehnologia sa ofere solutii pentru echipamente care sa reziste la enorma presiune a apei si sa fie capabile sa asigure un mediu de viata pentru exploratori.
Au fost insa locuri aflate doar la 4-500 km de zone locuite dar care au fost inaccesibile pana la inceputul secolului trecut cand au aparut masinile capabile sa strabata zone aride, lipsite de vegetatie si acoperite cu nisip: deserturile.
Andre Citroen a dorit ca la sfarsitul anului 1922 sa realizeze o traversarea a Saharei, pe direcia Nord-Sud, cu automobilul.
In acest scop a donat 5 masini Citroen Kegress expeditiei, sponsorizata de catre guvernul francez.
 |
| Citroen Kegress half-track |
In aceeasi perioada de timp printul egiptean Kamal el Din Hussain renunta la tron in favoarea unchiului sau si se dedica studierii Desertului Libian, ce se intinde pe teritoiul Libiei, Egiptului, Sudan si Ciad avand o suprafata de 1.100.000 kmp, echivalentul Indiei si Nepalului la un loc.
Interesul pentru Egipt si fabuloasa sa istorie crescuse brusc odata cu descoperirea tot in 1922 de catre Howard Karter a mormantului lui Tut Ankh Amon. Multi, foarte multi exploratori erau interesati si de ce se afla in vestul Vaii Nilului, locuri inca neatinse de oamenii acelei epoci si unde ar fi existata o oaza, Zerzura, infasurata in mister. Aici ar fi existat nemasurate bogatii pazite de oameni de culoare uriasi care nu lasa pe nimeni nici sa intre dar nici sa iasa.
Printul Kamal fusese in mai multe expeditii de vanatoare in desert si prima expeditie a pornit-o in 1923 insa aceasta a fost un esec, masiniile Citroen Kegress s-au defectat pe rand.
 |
| Prince Kamal El Din |
In anul 1928 Printul realizeaza primele harti ale platoului Gilf El Kebir si al Muntilor Uweinat, Societatea Geografica din Paris oferindu-i medalia de aur pentru aceste realiizari.
Tot in acelasi an o masina Citroen se rastoarna, prinzandu-i piciorul dedesupt. A fost necesara amputarea piciorului, o infectie de la aceasta rana producandu-i moarte in 1932.
In aceeasi perioada contele maghiar Almasy si britanicul Sir Robert Clayton East Clayton fac o expeditie combinata, cu sprijin aerian.
Contele Lazslo Almasy a fost o figura remarcabila in Estul Saharei. A devenit celebru si in zilele noastre datorita cartii si filmului "Pacientul Englez, unde este figura centrala. Cartea scrisa de catre Michael Ondaatje a fost ecranizata de catre regizorul Anthony Minghella si a obtinut 9 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film in 1996, 2 premii la Globul de aur si 6 premii BAFTA. Personajul principal al filmului, intruchipat de catre Ralph Fiennes, traieste o tulburatoare poveste de dragoste cu Katherine Clifton (Kristin Scott Thomas) pe fundalul anilor '30. In film apar si desene din Pestera Inotatorilor, aflata in Gilf El Kebir. Un amanunt poate dezamagitor pentru doamne, Contele Alamzi a fost in realitate homosexsual.
Rolul lui in cunoasterea Platoului Gilf El Kebir este cu adevarat remarcbabil, deschizand astfel drumul oamenilor de stiinta pentru studierea geologiei, faunei si vestigiile arheologice vechi de 7000-8000 de ani. A fost totodata si printre primii oamenii care au zburat peste aceste intinderi, ajutand la cartografierea podisului, date importante pentru bataliile date in al doilea razboi mondial. Ca o ironie a sortii, a luptat de partea gresita, fiind inrolat in Fortele aeriene ungare cu gradul de capitan, activand intre 1940 si 1943 in Egipt. Moare in 1951 la Graz.
Anul acesta s-au implinit 81 de ani de cand Contele Almazi a ridicat un monument la poalele platoului Gilf El Kebir si a montat o placa din marmura in cinstea Printului Kamal El Din. Ministerul Turismului din Egipt, impreuna cu Automobil Club Egiptean si alti sponsori, in colaborare cu firma specializata in safari off-road in desert Dabuka, au organizat intre 13 si 26 martie o expeditie la monumentul printului, la poalele platoului Gilf El Kebir. Printre invitati, pe langa jurnalisti din toata lumea (17 nationalitati), au fost prezenti si oameni de stiinta, specialisti in zona platoului de la granitele Egiptului, Sudanului si Liibiei:
- Steffen Kirchner, arheolog german, exploraor al desertului si specialist in computer science, care a adus modelarea 3D in cercetarile arheologice;
- Gidke L. Andersen, botanist norvegian, si-a petrecut aproape intreaga viata stiintifica in studierea despaduririlor si desertificarilor din Egipt si Sudan. O preocupare a parte este legata de vegetatia ce creste in desert;
- Knut Krzywinsky, profesor asociat norvegian, botanist care si-a petrecut mai bine de 25 de ani in Sahara, cooperand interdisciplinar cu arheologi, geografi si antropologi in numeroase expeditii in Egipt, Muntii de la Marea Rosie si Sudan;
- Mahmoud Ashour, profesor de geografie fizica la Universitatea Ain Shams in Cairo;
- Fekri Hassan, profesor, cu peste 30 de ani de experienta in arheologie si antropologie;
- Luc Watrin, specialist francez in egiptologie, director al Serviciului Antichitatilor din Franta. cu lucrari publicate despre desenele rupestre din adaposturile din Gilf El Ghebir;
Eu am fost in caliitate de turist, ne-apratinand nici unei categorii pomenite mai sus, facand echipa cu Cristian Lascu, redactor sef la National Geographic, editia in limba Romana.
Expeditia a avut urmatorul traseu anuntat:
Am zburat la Cairo prin Istanbul, cu o asteptare de 7 ore intre zboruri, ajungand seara pe la noua in Cairo. Din expeditie urma sa faca parte inca doi romani, reporteri la postul de televiziune Travel Mix. Am stat in aeroport cam doua ore pana cand vama egipteana a gasit solutia prin care sa permita introducerea camerei de luat vederi in Egipt si sa se asigure ca vor pleaca cu ea la intoarcere.
Drumul cu masina de la aeroport la hotelul Ramses Hilton, pe malul Nilului, a durat cam o ora deoarece era un trafic infernal, cu toate ca ora era trecuta de zece.
 |
| Muzeul de egiptologie (in prim plan) si Piata Tahrir |
Hotelul este in spatele Muzeului de Egiptologie si la cinci minute de mers pe jos de Piata Tahrir, martora a demiterii presedintelui Mubarak in 2011 dar si la inlaturarea presedintelui Morsi, ales democratic, doi ani mai tarziu.
Arhitectura orasului, vazuta de la etajul 21, aminteste de perioada anilor '70, dominata de beton masiv, la vedere.
Dar Cairo este unicul loc in lume unde poti vedea blocuri, turnuri sau orice realizare moderna la umbra uriaselor piramide ridicate de civilizatia egipteana cu mii de ani in urama.
Dimineata am luat micul dejun dupa care ne-am deplasat cu un autocar la Automobil Club pentru ceremonia de deschidere a expeditiei, in prezenta oficialitatilor si a sponsorilor.Ne-am indreptat apoi pe aceeasi sosea aglomerata catre aeroport pentru un zbor charter la Kharga, locul in care aveam sa ne ocupam locurile in masinile de teren.
Zborul de o ora si un sfert a fost placut, peste intinderi de nisip brazdate ici-colo de cate o sosea. Inainte de a ateriza, am putut vedea aparand dintre dune Oaza Kharga, un ochi de verdeata in nemasurata intindere a nisipului..
 |
| Oaza Kharga |
Orasul Kharga este capitala regiunii New Valley, regiune administrativa ce acopera cam o treime din Egipt si cam de o data si jumatate suprafata Romaniei. Aici am fost asteptati si salutati de guvernatorul regiunii dupa care ne-am cautat masinile.
Fiecare masina avea un nume ce facea referire la istoria cuceririi desertului. Eu am primit un loc in masina "Konsul" dupa numele de cod al unei operatiuni secrete din al doilea razboi mondial, operatiune ce l-a avut ca protagonist pe contele Almazi. Aveam sa calatoresc impreuna cu Tharek El-Mahdi, conducatorul expeditiei si unul din fondatorii firmei Dabuka (alaturi de fratele lui Karim), Profesorul Mahmoud Ashour si prietenul meu Cristian Lascu.
Ne-am pus in miscare pret de jumatate de ora dupa care am oprit la poarta unei unitati militare pentru a obtine inca o aprobare ca sa ne deplasam intr-o zona controlata de armata. Aveam sa ajungem la granita cu Sudanul si foarte aproape de granita cu Libia. Am asteptat doua ore si jumatate pentru ca un ofiter a dorit sa mearga si el, in prima masina si pe locul din fata. Nu a mers in prima masina dar pe locul din fata a mers intr-o masina unde in spate statea eminentul profesor Fekri Hassan si fica acestuia.
Acest lucru ne-a scos un pic din program, am mai mers doua ore inainte de apusul soarelui, jumatate de ora avand inca asfalt sub roti. La ora sase si jumatate, soarele era apus si tabara montata.
Am primit un cort iglu in care aveam sa dorm toata expeditia. Seara il montam iar dimineata il strangeam, avand nevoie de fiecare data de un sac mai mare ca sa il bag la loc. Salteaua o luam in fiecare seara de la o masina de logistica.
Si pentru ca am pomenit de logistica, caravana era formata din 34 de Toyota Land Cruiser, modelul de acum 10 ani, dintre care 4 apartineau politiei conduse de catre un maior cu care am avut tot drumul o relatie de amicitie. Cateva masini transportau bucataria, saltelele, rezerva de apa de baut si de spalat (7 tone) si motorina pentru masini (17 tone). In toatal numarul poilitistilor, al personalului si al membrilor expeditie trecea de 90 de persoane.
Prima noapte am tremurat zdravan, temperatrura a fost de 5-6 grade iar sacul meu de dormit avea fermoarul stricat. De a doua zi aveam sa dorm intr-un sac luat de la organiztori plus al meu, peste celalalt, tras peste cap.
M-am sculat la sase, si cu nasul curgand m-am dus la cortul special amenajat pentru prepararea ceaiului unde am ales sa beau o cana de lapte si cafea instant. Micul dejun, branza topita, fasole de la conseva, oua, halva, gem si turte facute pe o plita in forma de cupola.
Pornim spre sud-vest, am taiat soseaua asfaltata Dahkla-Shark el Uweinath, lasand in urma si ultimile unde GSM pentru 10 zile. Da, 10 zile fara stiri, facebook, emailuri. Si am supravietuit atat de bine ca, venind acasa, am inceput sa imi las telefonul in dormitor si peste zi.
Oprim pentru pranz la niste dealuri carstice din care am retinut o stanca in forma de acvila, gata sa isi ia zborul.
Continuam apoi drumul pana la G-Hill, una dintre numeroasel piste de aterizare folosite in anii '30 in zboruri de cartografiere cat si in al doilea razboi mondial. Intalnim prima data bidoanele Shell pentru benzina de avion folosite dupa golire pentru a marca pista si sensul de aterizare, Spun prima data deoarece aveau sa ne insoteasca tot drumul.
Am continuat drumul catre "Eight Bells", niste coline care, vazute din avion, au forma unor clopote, unde nu am ajuns, desi acolo ne era destinatia pentru ziua de astazi.
Campam intr-o zona plana si ne instalam corturile. In seara asta, la 19.30, avem o prezentare facuta de catre Gidke L. Andersen despre cum sa supravietuiesti (aproape) fara ploaie, ca planta, in desert. Pe tot parcursul expeditiei, aveam sa desoper multe lucruri interesante despre arheologie, geologie, istorie sau despre vegetatia desertului. Prezentarile se tineau in Power Point, slide-urile se proiectau pe un cearceaf ce tremura, cateodata, in bataia vantului. Tinuta era casual de desert, adica orice aveai pe tine, era perfect.
Dimineata, pe 16.03, ma scol la 06.30, programul fiind cel al desertului, organizat dupa rasaritul si apusul soarelui. Ceasul a devenit orientativ in zi, orele ne mai avand nicio semnificatie. Toaleta de dimineata, pe lumina, este mai dificila decat noaptea, pe intuneric. Trebuie sa strabati o distanta buna, daca esti intr-o campie ca in palma, ca sa nu fi vazut. Unii folosesc un accesoriu practic, mai ales daca ai dureri de sale:
Dupa micul dejun pornim printr-o campie perfect plata unde se merge cu 80-100 km/h. Nu exista nimic, un bolovan, o ridicatura, ceva care sa iasa in evidenta. Dupa un timp oprim langa o lunga duna formata la adapostul unei stanci solitare.
Din cauza vitezelor diferite, ne rasfiram pe foarte multi kilometrii asa ca popasul de la duna se prelungeste pentru regrupare, pana la urma servind si pranzul aici.S-a facut plaje, s-a stat la umbra masinilor iar unii au incercat sa inscrie un nou sport la olimpiada: datul pe lopeti, aceleasi lopeti prezente si intr-o poza de mai sus.
Dupa ce au iesit toti la numaratoare, am pornit catre vest, catre indepartatele clopote, opt la numar. Am avut parte pe drum de doua epave a unor camioane din al doilea razboi mondial. Datorita lipsei umezelei cat si a carutelor colectoare de fier vechi, cele doua camioane rezista de mai bine de 70 de ani in nisipul desertului.
 |
| Ford Model A |
 |
| Chevrolet Truck |
Asezam tabara intre dune dupa care prezentarea si masa de seara. Pe aeroportul din Istanbul ma imprietenisem cu Jameson, 2x500 ml, 40%. O sticla i-am oferit-o lui Cristi iar din cealalta ma mai serveam seara, dupa ce facem cortul. Era foarte relaxanta portia de whiskey irlandez doar ca trebuia cu masura, sa ajunga cat mai multe zile.
In dimineata zilei de 17.03 pornim printre si peste dune si incepem sa ne impotmolim pentru prima data de cand am parasit asfaltul.
Se folosesc doua traverse perforate, late de 40-50 cm si lungi de 1.5 metri, punandu-se fiecare sub rotile din spate pana cand masina iese din adancitura facuta in nisip. Aproape fiecare masina are aceste traverse fixate pe lateralele potbagajul de deasupra.
Dar inaintam, si cred ca nu este o veselie pentru soferi cu atatia jurnalisti la un loc. Cum se impotmolea o masina cum sareau toti cu aparatele in mana sa ia un instantaneu, fara a pune aceeasi mana sa si ajute.
In sfarsit apar la orizont stancile numite "Eight bells", o destinatie permanenta pentru noi insa la care se pare ca vom ajunge in sfarsit. Cele opt stanci sunt asezate la extremitatea sud-estica a platoului Gilf El Kebir si au reprezentat un reper ideal pentru pilotii anilor '30, nevoiti sa zboare la vedere deasupra intinderilor de nisip.
Aici a fost amenajata o pista de aterizare si astazi inca se mai vede marcajul facut din bidone Shell pentru benzina de aviatie cat si o imensa sageata care indica directia de aterzare.
Am lasta in spate landing strip-ul, nu inainte de a participa la o actiune de strangere a gunoaielor, nelipsitele PET-uri, lasate de cei de dinaintea noastra, cu bunul simt plecat de acasa.
Gasim o trecere catre Wadi Wasa, nu fara peripetii. Un bolovan asezat cam prost a oprit toata coloana, fiecare masina trecand asistata de catre Tarek, seful expeditiei si folosind traverse pe nisip.
O data regrupati am continuat pe valea uscata (Wadi Wasa) catre una din pesterile celebre din Gilf El Kebir. Pestera este mult spus, vorbim mai mult despre un adapost insa ce le-a facut celebre pe toate de aici sunt picturile vechi de sapte, opt mii de ani reprezentand animale, oameni sau elemene fantastice, cum aveam sa vedem si mai tarziu. Se poate vorbi de rock art atat in zone adapostite cat si pe pereti expusi direct soarelui sau vantului.
Pestera El Kantara (pestera puntii, podului) se afla pe Wadi Wasa si abunda in desene de animale, care, in lipsa umezelii, s-au conservat foarte bine.
Aici am facut si popasul de pranz unde am servit salata cu ton, turte si ceai la discretie. Tabara este instalata in mare viteza la pranz, cand se serveste doar o gustare. Nu acelasi lucru se intampla si seara cand se gateste ceva pe baza de carne de vaca si se framanta si se coc turtele pentru a doua zi,
Pornim din nou spre scopul principal al calatoriei: monumentul ridicat in memoria printului Kamal El Din.
In 1932 contele Laszlo Almasuy conduce o expeditie in scopul ridicarii monumentului si montarea unei placi de marmura cu un text in limba araba dedicata printului. Ajunge in sudul platoului unde ridica monumentul ce a rezistat pana in zilele noastre. In schimb placa de marmura a cazut, spargandu-se in mai multe bucati. Un an mai tarziu, contele conduce o alta expeditie, si odata ajuns la monument, aduna bucatile si le aseaza la baza.
Textul, in traducere din araba, spune: "In memoria Inaltimi sale regale Print Kamal el Din Hussein, marele explorator al Desertului Libian. Acest monument a fost ridicat de catre cineva care a apreciat marile sale realizari".
Pornim spre locul de campare si a fost prima data cand i-am banuit pe gazde de sadism. Parasim zona accidentata, cu stanci si ascuzinsuri la tot pasul si ne oprim dupa o jumatate de ora intr-o zona ca-n palma asa ca pentru mers la toaleta facem cate o lunga, foarte lunga excursie.
Seara am ascultat o introducere in arheologia Holocenului (perioada geologica ce a inceput acum 11.700 de ani si continua si astazi) in zona platoului Gilf El Kebir.
Dimineata urmatoare, dupa ritualului toaletei, cafeaua instant cu lapte praf si stransul calabalacului pornim direct catre sud, catre muntii Uweinath. Doar 10% din masivul muntos, care atinge 1934 m, se afla in Egipt, restul ocupand zona de dincolo de granitele cu Sudan si Libia. Ajungem la poalele muntelui si ne oprim pe o latura a Vaii Karkur Talh, numita astfel dupa copacii acacia tortilis ce reusesc, un adevarat miracol, sa traiasca pe fundul vaii.
Precipitatiile abia de ating un milimetru pe an, apa stranganu-se de pe pantele stancoase in albiile pe unde, candva, curgeau rauri. Vegetatia s-a adaptat la acest mediu, asteptand de multe ori ploaia si cativa ani. Facem un mic traseu pentru a admira din nou rock art, la baza unei stanci.
La umbra unui acacia tortilis servim un ceai preparat si servit in mod traditional. Aici am aflat povestea celor doua olandeze, pensionare, care traiau in Hurgada, la malul Marii Rosii.
Una locuia acolo de zece ani iar celalta de trei ani. Cea cu vechime mai mare isi cumparase o casa cu patru dormitoare si o mica gradina pentru care a platit 25.000 euro.
Apa o primea cu cisterna, intr-un rezervor subteran, la un pret foarte rezonabil. Si-a adus patru pisici din Olanda insa numai una mai traia. Le-a inlocuit cu cele bastinase, mult mai adaptate vietii de langa Tropicul Cancerului. Amandoua se ocupau de cainii fara stapan si organizau excursii pentru prieteni si cunoscuti. Nu mai fusesera de un an in Europa, ultma data cheltuisera in trei luni cat pentru un an la malul Marii Rosii.
Am ajuns in cel mai sudic punct al expeditiei, pe granita cu Sudanul. Un fel de a spune, ca in afara unui stalp,alte semne nu existau care sa indice ca ai putea intra ilegal in Sudan.
Seara ne-am asezat tabara la poalele unor stanci, cu multe meandre, slava Domnului si m-am culcat devreme pentru ca a doua zi urma cea mai grea zi din toata expeditia.
Somnul pe pamant sudanez a fost excelent insa desteptarea la 05.30 nu mi-a fost chiar ce mi-as fi dorit. Urma sa facem un traseu lung, de vreo sase ore pe un versant al Muntelui Uweinath, si trebuia sa prindem cat mai mult din frigul si racoarea diminetii.
Urcusul a fost destul de dificil, sarind din piatra in piatra ca o capra neagra. Am fost foarte mandru pentru performanta de a fi primul european care a ajuns pe platou, dupa doi bastinasi.
A meritat.
De sus am avut ocazia sa vad si o alta perspectiva a desertului cat si ce inseamna sa ii dai timp, milioane de ani, apei si vantului.
Am zabovit printre aceste fromatiuni ciudate, imaginatia fiecaruia plasmiund capete de balauri, turnuri si metereze de castel sau animale diverse din roca sapata de vreme. Deja era cald si cautam umbra la fiecare pas, incepand sa coboram pe alta cale de intors, mult mai ocolita. Ne-a aparut in fata o vale cu cativa copaci rasfirati facandu-ma sa ma minunez iara si iara de tenacitatea acestor plante de a se lupta cu una dintre cele mai aride regiunii din lume.
Am iesit pe o terasa, ca un balcon de unde aveam privelistea copacilor ca si a intinderii desertului. Balconul respectiv fusese o cascada candva, de mult de tot, apa aducand bolovani uriasi la marginea abrupta a platoului.
In acest loc am mancat o felie de mar. Ahmed Yehia, cunoscut de toti ca Dolphin, apartinand organizatorilor fiind unul din conducatorii de grup ai expeditiei, a taiat 2 mere in 24 de felii si a primit fiecare cate una. A fost fantastic gustul de mar printre pietrele incinse.
Ultima parte a fost un cosmar. Am mers pret de vreo o ora si jumatate prin nisip presarat cu pietre, cu soarele in cap si o temperatura ce trecea bine de treizeci de grade. Ajuns la masini, dupa ce am trecut vreo trei culmi, m-am bagat la umbra, sub o piatra, culcat pe nisip. Ma gandeam la un somn de o ora in tabara, dupa ce mananc...
Fix o jumatate de ora mi-a trebuit sa mananc si sa strang cortul pentru a fi gata de plecare spre urmatorul obiectiv. Dupa o asa performanta admiterea in Seal Team Six ar fi floare la ureche.
Din acest punct incepem sa ne indreptam spre sectorul nordic, prima data de cand am pornit.
Urmatoarea oprire la niste stanci pe care au fost gravate girafe, disparute de mult de prin locurile astea.
Abia mai tineam aparatul in mana dar tentatia era mai mare decat oboseala adunata in drumetia din prima parte a zilei.
Adevarul este ca intreaga zona din jurul platoului Gilf El Kebir este plina de vestigii si reprezinta un adevarat rai pentru geologi, arheologi sau botanisti.
Urmatoarea oprire o facem la o pestera, un adapost sub o stanca inalta in care gasim un remarcabil desen, "Cantaretul din fluier", l-am numiit eu.
Am ajuns la un nou loc de campare, intre Gilf El Kebir si Muntele Uweinath, am pus cortul si la 18.30 m-am bagat in sacul de dormit pentru 12 ore de somn adanc, fara vise. Am ratat si prezentarea si masa de seara...
In dimineata zilei de 20 martie m-am sculat odihnit si lihnit de foame. Pana la micul dejun am baut doua cani de lapte cu miere si cafea. Am invata in aceste zile un cuvant arab a carei semnificatie inca ma bantuie: "Yalla, Yalla", adica "haideti, pornim, grabiti-va".
Prima oprire la o mica pestera iar a doua la un camion ramas pe aceste meleaguri din al doilea razboi mondial
Ne-am continuat drumul spre Wadi Sura la mult asteptata Pestera a Inotatorilor. Uitandu-te in jur, parca ceva este in neregula cu numele insa trebuie sa ii credem pe cei care ne insotesc si care au studiat cate o viata de om problema: pestera a fost candva pe malul unui lac. Un sarpe de desert, pe numele lui stiintific psammophis aegyptius, nu a protestat cand am dat navala cu totii, preferand sa se retraga discret undeva in fundul pesterii, pe o galerie ingusta.
Pestera, mai mult un adapost, a fost descoperita de catre Laszlo Almasy in octombrie 1933 si contine, in miniatura, desene ce reprezinta niste inotatori. Se estimeaza vechimea desenelor undeva intre opt si zece mii de ani.
 |
| Pestera inotatorilor |
Contele maghiar i-a dedicat pesterii un intreg capitol in cartea sa " Sahara necunoscuta".
Desenele au fost folosite in "Pacientul englez", la inceputul filmului, fiind prezentata la un momendat chiar descoperirea pesterii de catre Alamsy. Revederea filmului ne va intoarce cu un secol in urma, perioada a marilor explorari in Sahara dar si intr-o lume a razboiului, a razbunarii si a mortii.
Dupa ce am visat cu ochii deschisi sub privirea oamenilor si a animalelor de pe bolta pesterii, am iesit la lumina de afara si la tabara instalat la umbra unei uriase stanci.
Yalla, yalla din nou si pornim catre nord, campand intre stanci, intr-un loc foarte spectaculos.
Aici aveam sa dorm asezat cu cortul langa o adancitura in stanca, vegheat de niste animale desente cu multe milenii inainte de a ma naste eu. La prezentarea de seara, prof. Fekry Hassan ne-a vorbit despre rock art in zona platoului Gilf El Kebir.
Inainte de culcare m-am ras si spalat folosind 200 ml apa.
Ehe, after shave, deodorant, ce mai!, eram ca Nelson, Beagle-ul meu, cand isi schimba mirosul. Ma rog, intr-un sens pozitv, nu cum face el cand se pregateste de vanatoare.
A doua zi am mai folosit 250 ml apa pentru spalat, dupa o stanca, departe de tabara.
Dupa micul dejun aveam sa pornim spre ultima pestera descoperita in 2002 de catre italienii Massimo si Jacopo Foggini impreuna cu colonelul egiptean Ahmed Mestikawi.
Din nou spun ca termenul de pestera trebuie inteles intr-o maniera locala, adica vorbim de adaposturi, ca sa le numesc asa, adanci de cativa metrii si cu tavanul, uneori sub doi metri.
Tavanul pesterii abunda de desene, cu palme in "negativ", oamenii inotand,dansand, vanand, pescuind sau cu copii in brate. Mai sunt lei, girafe, gazele si caini insa "vedeta" o reprezinta "the beast", bestia, un animal fantastic cu corp de taur, maini umane si fara cap. Exista o intreaga dezbatere pe seama creaturii, este ea produsul imaginatiei pictorului sau reprezinta un zeu, o creatura mistica.
Ajunsi aproape la sfarsitul calatoriei pot spune ca incep sa intrezaresc imensa importanta a acestor desene si a multor
Exista o intrebare legata de aparitia unei civilizati extraordinare pe valea Nilului, civilizatia egipteana, cumva de nicaieri. S-a pus in discutie chiar amestecul extraterestru in aceasta poveste de catre unele minti mai exaltate.
Facand legaturile cu schimbarile climatice incepute acum poate opt mii de ani, o sa vedem ca aici incep sa lipseasca ploile in zona platoului si apar primele semne ale desertificarii. Lacurile incep sa sece, recoltele sunt tot mai sarace asa ca, incet-incet, triburile incep sa migreze spre est, spre fertila vale a Nilului. Ipoteza este inca greu se sustinut, Arheologul francez Jean Luc Quellec, a publicat un articol in care sugereaza
o legatura intre desenele gasite aici si "Cartea mortii" din cultura egipteana. Una peste alta, cercetarile viitoare vor confirma sau informa aceasta ipoteza, insa nu este usor sa faci arheologie in poate cel mai uscat desert din lume, la sute de kilometrii de prima oaza.
De aici incepem marea intoarcere catre Cairo.
Doua zile vom trece prin Grand Send Sea, peste dune de nisp in care ne vom mai impotmoli si vom dormi in vant purtator de nisip.
Vom traversa prima rezervatie naturala din Egipt, The White Desert, cu un peisaj ca de pe alta planeta, ca sa ajungem la poalele piramidelor de la Giza.
Aici a avut loc ceremonia de inchidere, intr-un hotel ultraluxos, Mena House.
Veniti dupa doua saptamani din adancul desertului, calcam cu sfiala pe covoarele din holul hotelului unde jumatate de ora de acces la wi-fi costa 70 de dolari...
Dupa un dus mult asteptat, eu si Cristi ne-am scuturat pantalonii de praf (aveam doar o pereche cu noi) si am mers in maiestoasa sala de ceremonii a hotelului pentru masa festiva si discursurile organizatorilor. A doua zi la ora patru dimineata aveam sa zbor spre casa, via Istanbul. Sloganul expeditiei a fost prefect ales: once in a lifetime!
