Am traversat Strâmtoarea Cook dintre Insula de Nord și Insula de Sud cu un ferry aparținând companiei Bluebridge, altă opțiune ar fi fost compnia Interislander.
Primul european care a ajuns aici in 1642, oladezul Abel Tasman, a crezut ca are in fata un golf adânc însă James Cook a stabilit in 1769 ca este vorba de o strâmtoare. Istoaria a făcut ca mai tîrziu strîmtoarea să îi poarte numele.
.jpg)
Strâmtoarea este una de temut, fiind considerta una dintre cele mai periculoase din lume și asta datorita schimbarilor rapide ale vremii, vânturi de foarte multe noduri întâlnindu-se cu curenti de maree foarte puternici. Multe corabii si nave și-au gasit sfârșitul pe stâncile sau pe fundul mării, numai intre 1851 și 1968, 231 de oamenii și-au gasit moartea in naufragii.
Feriboturile fac legatura intre Wellington si Picton în trei ore și jumatate, timp în care poți servi masa. urmării un film sau să stai afară pe punte, după cum îți este norocul cu vremea.
Din cele aproapre 50 de mile străbătute, aproximativ 16 mile sunt printr-un sound, Queen Charlote Sound. Diferența între un "sound" și un "fiord" este dată de modul în care s-a format: soundul a fost creat prin eroziune făcută de către un râu la vărsarea în mare iar fiordul de alunecarea unui ghețar în mare. Pentru o privire de turist, ele arată la fel. Se pare ca există confuzii și la nivel mai înalt, astfel Milford Sound a fost creat de către un ghețar dar asta nu pare să deranjeze pe cineva.
Intrarea in sound se face pe un ax marcat de doua balize aflate pe țăram pe care trebuie să le ai aliniate ca să fi sigur ca ai apă destulă sub chilă.
Drumul prin sound este spectaculos, malurile sunt acoperite cu păduri, apa este incredibil de clară iar cerul, in ziua când am trecut pe acolo, de un albastru intens.
Capătul de linie al ferryboat-ului este orașul Pincton, oraș cu apoape 3000 de locuitor și care a fost numit după Sir Thomas Picton, erou din ultima luptă împotriva lui Napoleon, bătălia de la Waterloo. Orașul este de un pitoresc aparte, fiind construit în jurul terminalului de ferry cât și a unei mici marine ce oferă adăpost la aproape 200 de bărci. Orașul poate fi și un loc de popas, nu numai de tranzit. Se pot explora cu caiacul golfurile din jurul așezării, se poate face drumeție pe malul sound-ului sau se poate pierde vremea prin oraș, într-un magazin de artă sau la o cafea în parcul ce se termină în mare.
Din Picton am urmat în continuare drumul către Christchurch, unde aveam sa înoptăm. Drumul de aproape 350 km merge în bună parte pe malul oceanului.
Drumul, cu o bandă pe sens, are din loc în loc, o bandă în plus, pentru depășire ceea ce il face sa fie unul expres, dupa vorba dâmbovițeană.
La Christchurch am ajuns pe seară și după ce ne-am cazat, am pornit să vedem orașul. Cu aproape 350.000 de locuitori, este al treilea ca populatie din Noua Zeelandă si cel mai mare de pe Inula de Sud fiind și cel mai vechi oraș din țară. Istoria lui începe in jurul anului 1250 odată cu așezarea primelor sate de polinezieni.
La jumătatea secolului XIX primi pelerini, aduși prin Canterbury Association, aveau ca scop să construiască un oraș și un colegiu în jurul catedralei, după modelul din Oxford.
Numele orașului este legat și de un incendiu de la un magazin, din 1947, și în care a făcut cel mai mare număr de victime, patruzeci și unu, din istoria țării.
Însă cel mai mare dezastru au reprezentat-o cele două mari cutremure din 4 septembrie 2010 și 22 februarie 201, primul cu o magniturdine de 7.1 grade si al doilea de 6.3 grade pe scara Richter. Au murit 185 de oameni si 1.600 de cladiri s-au prăbusit sau au avut de suferit avarii.
Pe langa aceste doua cutremure de mare magnitudine, in intervalul septembrie 2010 si septembrie 2012 s-au inregistrat 4423 de cutremuri cu magnitutinea mai mare de 3 grade pe scara Richter.
O cladire emblematică a orașului, Catedrala anglicană Christchurch, a fost serios avariată la cutremurul din 2010, în martie 2012 s-a început demolarea ei, procesul fiind oprit in decembrie 2012 printr-o hotărâre judecătorească generată de opoziția mai multor orgnizații care nu doresc să se construiască una nouă ci să fie reconstruită cea veche.
Imediat dupa ce al doilea cutremur, pentru ca viața să reintre în normal cat mai repede cu putință, in centrul orașului, după îndepărtarea moluzului, s-a construit un centru comercial din containere in care s-au instalat cafenele, magazine și sedii de bănci.
A doua zi de dimineață am pornit către Twizel, un drum de apropae 300 km. Fiind o etapă scurtă, am hotărât să mergem mai întâi la Akaroa unde ni se promitea, prin broșuri, un peisaj spectaculos, cu stânci ce se termină brusc în mare.
Drumul până la Akaroa este spectaculos, se urcă în serpentine și, de sus, deschiderea este foarte frumoasă, pajiști largi combinate în zare cu marea.
Până la urmă orășelul s-a dovedit a fi o mică așezare turistică, cu o populație de aproximativ 500 de locuitori, însă în timpul verii numărul mare al turiștilor face ca această cifră să ajungă și la 15.000 peste zi.
Principala atracție o reprezintă înotul cu delifinii în golful Akaroa, multe vaporașe pleacă de la mal cu turiști dornici să întâlnească singura specie inteligentă de pe pământ. Noi am nimerit în extrasezon, așa că ne-am mulțumit cu o plimbare pe malul apei, pe lânga case frumoase, așezate în adevărate grădini.
Am fost invitați de un skiper la bordul unei minunate barci de lemn, cu venerabila vârstă de 51 de ani pe lângă care Bătrâna mea doamnă e tinerică cu cei 36 de ani ai ei.
Depre stânci abrupte care se termină în mare, da, ele există însă sunt accesibile doar de pe mare așa că am pornit spre Christchurch de unde să continuăm către Twizel, etapa de astăzi a călătoriei.
Am făcut un popas pe malul lacului Tekapo, aflat la capătul râului Godley ce își aduna apa din mai multe mici lacuri glaciare aflate în munții din zare.
Am găsit aici un emoționant monument dedicat câinilor Collie fără de care păscutul miilor și miilor de oi nu ar fi fost posbil.
Alaături de statuia cățelului se află o biserică pentru păstori, The Church of the Good Shepherd, așezată in locul de unde pornește râul Tekapo către lacurile Pukkaki și Benmore iar de acolo, mai departe, către ocean.
Pe drum, pe malul lacului Pukaki aveam să vedem pentru prima și ultima daată Muntele Cook in toata splendoarea lui în bătaia soarelui de amiază. Doua zile cat am stat pe acolo nu am mai avut acest privelegiu, vârful fiind acoperit cu nori.
Seara, dupa ce ne-am cazat, ne-am delectat cu un grătar de vita si ginger beer cu alcol 4.7%.Nu mai băusem, în țară se găsește doar fără și pot să spun ca mi-a plăcut și cu alcool!
A doua zi am pornit pe drumul ce merge pe malul lacului Pukaki spre Muntele Cook, Aoraki in maori, cel mai înalt munte din Noua Zeelanda, cu cei 3754 metri ai săi. Muntele a atras și atrage în continuare alpiniști din întreaga lume, multi dintre ei găsindu-și sfârșitul pe aici, fie pe munte fie pe cei doi ghețari ce încorseteaza masivul, Hooker și Tasman. În memoria lor a fost ridicat un monument simplu, din piatră, la intrarea pe Valea Hooker.
Tot aici se află și Sir Edmund Hillary Alpine Centre, un minunat loc unde poți vedea poze, un film documentar despre cucerirea în premieră a Everestului de către Edmund Hillary în 1953 dar și un film 3D a crestelor Masivului Aoraki/Cook. Pe lânga exceptionala ascensiune pe acoperișul lumii, împreună cu șerpașul Tenzing Norgay, exporatorul a organizat și condus o expediție la Polul Sud în 1957/1958.
În anii care au urmat, Sir Edmund Hillary și-a dedicat timpul și banii ajutorării locuitorilor Nepalului, constrind acolo 7 școli și 2 spitale. Din păcate, în 1975, își pierde soția si una dintre fiice într-un accident de avion în drum spre Nepal.
Am pornit spre ghețarul Hooker pe o vreme câinoasă, cu burniță și vânt puternic. Nu am am mai ajuns până la ghețar, am parcurs cam două treimi din drum, însă peisajul a meritat din plin efortul.
Fiind o etapă scurtă, ne-am propus să facem popasuri pe drum pentru poze sau pentru ce ni se va părea interesant. O primă oprire am făcut-o la un centru minier de la sfarsitul sec.XIX amenajat pentru căutarea aurului.
Goana după aur a inceput in anul 1861 cand căutătorul de aur australian Gabriel Read, cu experiență căpătată în California și Australia, a găsit aur în albia râului Tuapeka în regiunea Otago. În doar trei ani populația regiunii a crescut cu 400% ajungând la 14.000 de locuitori în 1864. Exploatările se construiau pe marginea râurilor în ideea de a amesteca nisipul aurifer cu apa și a îl decanta prin mișcări sucesive în niște vase ca niște castroane. Aurul, având densitate mare, se lăsa la fundul vasului.
Poți să îți încerci norocul, căutând aur într-un jgheab de lemn în care este nisip și pietriș amestecate apa.
Odată cu trecuta perioadă de pionerat, au fost aduse mașini acționate hidraulic pentru spălarea minereului, ușurând munca și crescând cantitatea de minereu prelucrată.
Astăzi, la peste un secol de la goana după aur, utilajele au fost reabilitate și conservate iar unele dintre ele sunt încă funcționale. Fiecare vestigiu, fie el vechi doar de un secol, este păstrat, conservat și protejat construind istoria de mâine.
Florile și iarba crescute printre conducte și piese metalice mi-au amintit de Zona din filmul Călăuza...
Următorul popas a fost la podul construit în 1881 peste râul Kawarau, în plină goană după aur. Nevoile în creștere de căi de transport au dus la realizarea acestui pod suspendat pe cabluri de oțel galvanizat, cu o deschidere de 100 m si o înălțime de 43 m.
În 1963 nevoile crescânde de transport au dus la construcția unui nou pod, cel vechi intrând în conservare, 1990 fiind realizată o amplă muncă de restaurare și reparații.
Pe vechiul pod se practică bungy-jumping-ul încă din 1988, astazi centrul Aj Hackett fiind unul dintre cele mai mari și moderne din NZ pentru astfel de sărituri.
Lume multa, lume buna, care sărea legat de coarda, care se uita (eu am ales sa fac parte din a doua categorie).
Recuperarea curajoșilor se face la nivelul apei, dintr-o barcă pneumatică cu ajutorul unei prăjini.
Dar cum călătorului îi stă bine cu drumul, am lăsat în urmă pe domnii și doamnele care își luau porția de adrenalină legați de picioare sau un shot la barul asezat strategic pe cărarea către pod.
Ne-am cazat în Arrowtown, un motel într-o adevărată gradină cu flori, si am mers in Queenstown care este un adevărat centru turistic, aici putând participa la numai putin de 220 adventure tourism activities, cum ar fi schiul, snowboard-ul, raftingul, bungy jumping, mountain biking, parapantă sau parașutismul.
Aici, pe langa plimbarea cu vaporasul pe lac si plimbarea in parc, am fost pe valea raului Shotover pentru jet boat si rafting.
Armai fi de povestit despre Milford Sound, despre drumul prin Tunelul Homer cat si despre papagali alpini...
Din pacate au trecut cateva luni si am inceput cu nerabdare planurile de navigatie pentru 2014 si parca imi sta mintea in alta parte...
Primul european care a ajuns aici in 1642, oladezul Abel Tasman, a crezut ca are in fata un golf adânc însă James Cook a stabilit in 1769 ca este vorba de o strâmtoare. Istoaria a făcut ca mai tîrziu strîmtoarea să îi poarte numele.
.jpg)
Strâmtoarea este una de temut, fiind considerta una dintre cele mai periculoase din lume și asta datorita schimbarilor rapide ale vremii, vânturi de foarte multe noduri întâlnindu-se cu curenti de maree foarte puternici. Multe corabii si nave și-au gasit sfârșitul pe stâncile sau pe fundul mării, numai intre 1851 și 1968, 231 de oamenii și-au gasit moartea in naufragii.
Feriboturile fac legatura intre Wellington si Picton în trei ore și jumatate, timp în care poți servi masa. urmării un film sau să stai afară pe punte, după cum îți este norocul cu vremea.
 |
| Stârmtoarea Cook, privind către Insula de Sud |
Intrarea in sound se face pe un ax marcat de doua balize aflate pe țăram pe care trebuie să le ai aliniate ca să fi sigur ca ai apă destulă sub chilă.
Drumul prin sound este spectaculos, malurile sunt acoperite cu păduri, apa este incredibil de clară iar cerul, in ziua când am trecut pe acolo, de un albastru intens.
Capătul de linie al ferryboat-ului este orașul Pincton, oraș cu apoape 3000 de locuitor și care a fost numit după Sir Thomas Picton, erou din ultima luptă împotriva lui Napoleon, bătălia de la Waterloo. Orașul este de un pitoresc aparte, fiind construit în jurul terminalului de ferry cât și a unei mici marine ce oferă adăpost la aproape 200 de bărci. Orașul poate fi și un loc de popas, nu numai de tranzit. Se pot explora cu caiacul golfurile din jurul așezării, se poate face drumeție pe malul sound-ului sau se poate pierde vremea prin oraș, într-un magazin de artă sau la o cafea în parcul ce se termină în mare.
Din Picton am urmat în continuare drumul către Christchurch, unde aveam sa înoptăm. Drumul de aproape 350 km merge în bună parte pe malul oceanului.
Drumul, cu o bandă pe sens, are din loc în loc, o bandă în plus, pentru depășire ceea ce il face sa fie unul expres, dupa vorba dâmbovițeană.
La Christchurch am ajuns pe seară și după ce ne-am cazat, am pornit să vedem orașul. Cu aproape 350.000 de locuitori, este al treilea ca populatie din Noua Zeelandă si cel mai mare de pe Inula de Sud fiind și cel mai vechi oraș din țară. Istoria lui începe in jurul anului 1250 odată cu așezarea primelor sate de polinezieni.
La jumătatea secolului XIX primi pelerini, aduși prin Canterbury Association, aveau ca scop să construiască un oraș și un colegiu în jurul catedralei, după modelul din Oxford.
Numele orașului este legat și de un incendiu de la un magazin, din 1947, și în care a făcut cel mai mare număr de victime, patruzeci și unu, din istoria țării.
Însă cel mai mare dezastru au reprezentat-o cele două mari cutremure din 4 septembrie 2010 și 22 februarie 201, primul cu o magniturdine de 7.1 grade si al doilea de 6.3 grade pe scara Richter. Au murit 185 de oameni si 1.600 de cladiri s-au prăbusit sau au avut de suferit avarii.
Pe langa aceste doua cutremure de mare magnitudine, in intervalul septembrie 2010 si septembrie 2012 s-au inregistrat 4423 de cutremuri cu magnitutinea mai mare de 3 grade pe scara Richter.
O cladire emblematică a orașului, Catedrala anglicană Christchurch, a fost serios avariată la cutremurul din 2010, în martie 2012 s-a început demolarea ei, procesul fiind oprit in decembrie 2012 printr-o hotărâre judecătorească generată de opoziția mai multor orgnizații care nu doresc să se construiască una nouă ci să fie reconstruită cea veche.
Imediat dupa ce al doilea cutremur, pentru ca viața să reintre în normal cat mai repede cu putință, in centrul orașului, după îndepărtarea moluzului, s-a construit un centru comercial din containere in care s-au instalat cafenele, magazine și sedii de bănci.
A doua zi de dimineață am pornit către Twizel, un drum de apropae 300 km. Fiind o etapă scurtă, am hotărât să mergem mai întâi la Akaroa unde ni se promitea, prin broșuri, un peisaj spectaculos, cu stânci ce se termină brusc în mare.
Drumul până la Akaroa este spectaculos, se urcă în serpentine și, de sus, deschiderea este foarte frumoasă, pajiști largi combinate în zare cu marea.
Până la urmă orășelul s-a dovedit a fi o mică așezare turistică, cu o populație de aproximativ 500 de locuitori, însă în timpul verii numărul mare al turiștilor face ca această cifră să ajungă și la 15.000 peste zi.
Principala atracție o reprezintă înotul cu delifinii în golful Akaroa, multe vaporașe pleacă de la mal cu turiști dornici să întâlnească singura specie inteligentă de pe pământ. Noi am nimerit în extrasezon, așa că ne-am mulțumit cu o plimbare pe malul apei, pe lânga case frumoase, așezate în adevărate grădini.
Am fost invitați de un skiper la bordul unei minunate barci de lemn, cu venerabila vârstă de 51 de ani pe lângă care Bătrâna mea doamnă e tinerică cu cei 36 de ani ai ei.
Depre stânci abrupte care se termină în mare, da, ele există însă sunt accesibile doar de pe mare așa că am pornit spre Christchurch de unde să continuăm către Twizel, etapa de astăzi a călătoriei.
Am făcut un popas pe malul lacului Tekapo, aflat la capătul râului Godley ce își aduna apa din mai multe mici lacuri glaciare aflate în munții din zare.
Am găsit aici un emoționant monument dedicat câinilor Collie fără de care păscutul miilor și miilor de oi nu ar fi fost posbil.
Alaături de statuia cățelului se află o biserică pentru păstori, The Church of the Good Shepherd, așezată in locul de unde pornește râul Tekapo către lacurile Pukkaki și Benmore iar de acolo, mai departe, către ocean.
Pe drum, pe malul lacului Pukaki aveam să vedem pentru prima și ultima daată Muntele Cook in toata splendoarea lui în bătaia soarelui de amiază. Doua zile cat am stat pe acolo nu am mai avut acest privelegiu, vârful fiind acoperit cu nori.
Seara, dupa ce ne-am cazat, ne-am delectat cu un grătar de vita si ginger beer cu alcol 4.7%.Nu mai băusem, în țară se găsește doar fără și pot să spun ca mi-a plăcut și cu alcool!
A doua zi am pornit pe drumul ce merge pe malul lacului Pukaki spre Muntele Cook, Aoraki in maori, cel mai înalt munte din Noua Zeelanda, cu cei 3754 metri ai săi. Muntele a atras și atrage în continuare alpiniști din întreaga lume, multi dintre ei găsindu-și sfârșitul pe aici, fie pe munte fie pe cei doi ghețari ce încorseteaza masivul, Hooker și Tasman. În memoria lor a fost ridicat un monument simplu, din piatră, la intrarea pe Valea Hooker.
Tot aici se află și Sir Edmund Hillary Alpine Centre, un minunat loc unde poți vedea poze, un film documentar despre cucerirea în premieră a Everestului de către Edmund Hillary în 1953 dar și un film 3D a crestelor Masivului Aoraki/Cook. Pe lânga exceptionala ascensiune pe acoperișul lumii, împreună cu șerpașul Tenzing Norgay, exporatorul a organizat și condus o expediție la Polul Sud în 1957/1958.
 |
| Sir Edmund Hillary |
Am pornit spre ghețarul Hooker pe o vreme câinoasă, cu burniță și vânt puternic. Nu am am mai ajuns până la ghețar, am parcurs cam două treimi din drum, însă peisajul a meritat din plin efortul.
Am pornit pe seară înapoi spre Twizel lăsând în urmă un peisaj din care doar elfii, hobittii si Aragorn lipseau ca să ne credem în lumea lui Tolkienin.
Dimineata urmatoare am pornit catre Queenstown, aflat la 200 de km spre sud-west. Ne-am propus sa dormim in Arrowtown, aflat in apropeirea lui Queenstown, unde puteam gasi cazare la un motel unde mai statusera Catalina si Marius si, pe langa un pret bun, conditiile erau foarte bune.
Fiind o etapă scurtă, ne-am propus să facem popasuri pe drum pentru poze sau pentru ce ni se va părea interesant. O primă oprire am făcut-o la un centru minier de la sfarsitul sec.XIX amenajat pentru căutarea aurului.
Goana după aur a inceput in anul 1861 cand căutătorul de aur australian Gabriel Read, cu experiență căpătată în California și Australia, a găsit aur în albia râului Tuapeka în regiunea Otago. În doar trei ani populația regiunii a crescut cu 400% ajungând la 14.000 de locuitori în 1864. Exploatările se construiau pe marginea râurilor în ideea de a amesteca nisipul aurifer cu apa și a îl decanta prin mișcări sucesive în niște vase ca niște castroane. Aurul, având densitate mare, se lăsa la fundul vasului.
Odată cu trecuta perioadă de pionerat, au fost aduse mașini acționate hidraulic pentru spălarea minereului, ușurând munca și crescând cantitatea de minereu prelucrată.
 |
| Masina hidraulica de spart minereu inca functionala |
Florile și iarba crescute printre conducte și piese metalice mi-au amintit de Zona din filmul Călăuza...
Următorul popas a fost la podul construit în 1881 peste râul Kawarau, în plină goană după aur. Nevoile în creștere de căi de transport au dus la realizarea acestui pod suspendat pe cabluri de oțel galvanizat, cu o deschidere de 100 m si o înălțime de 43 m.
În 1963 nevoile crescânde de transport au dus la construcția unui nou pod, cel vechi intrând în conservare, 1990 fiind realizată o amplă muncă de restaurare și reparații.
 |
| Podurile de peste raul Kawarau |
Lume multa, lume buna, care sărea legat de coarda, care se uita (eu am ales sa fac parte din a doua categorie).
Recuperarea curajoșilor se face la nivelul apei, dintr-o barcă pneumatică cu ajutorul unei prăjini.
Dar cum călătorului îi stă bine cu drumul, am lăsat în urmă pe domnii și doamnele care își luau porția de adrenalină legați de picioare sau un shot la barul asezat strategic pe cărarea către pod.
Ne-am cazat în Arrowtown, un motel într-o adevărată gradină cu flori, si am mers in Queenstown care este un adevărat centru turistic, aici putând participa la numai putin de 220 adventure tourism activities, cum ar fi schiul, snowboard-ul, raftingul, bungy jumping, mountain biking, parapantă sau parașutismul.
Aici, pe langa plimbarea cu vaporasul pe lac si plimbarea in parc, am fost pe valea raului Shotover pentru jet boat si rafting.
 |
| Sequoia |
 |
| Rafting pe Shotover River |
Din pacate au trecut cateva luni si am inceput cu nerabdare planurile de navigatie pentru 2014 si parca imi sta mintea in alta parte...