De la Iverkip la Oban, partea 1

Ca un rezumat la cum am ajuns unde începe povestea: am plecat din Bretania, de la Brest, in aprilie 2017, am trecut Canalul Mânecii și Marea Irlandei până când am ajuns în Scotia. Povestea aceasta și urmatoarea descriu ultima parte a sezonului, un sezon in care am navigat 1.000 de mile marine dintre care 850 solitar.

Am început drumul către locul de iernat pentru barcă după jumătatea lui septembrie 2017 din Marina Iverkip, aflatî pe malul estic al lui Firth of Clyde. Destinatie finală urma să fie Marina Dunstaffnage, lângă Oban. 
Cuvântul firth poate fi tradus prin fiord numai că este folosit in Scotia pentru a descrie golfuri, canale intre insule cât si strâmtori. În Highland golfurile și strâmtorile sunt denumite loch, pentru inducerea completă în eroare.

The Firh of Clyde este un golf adânc format prin deplasarea ghețarilor în era glaciară și în care se varsă, printr-un estuar, râul Clyde după ce străbate orasul Glasgow. Aici se face sailing tot anul, la adăpost de vânturile din Atlanticul de Nord iar mareele si curenții de maree sunt relativ mici. Sunt foarte multe marine care ofera o buna protecție și unde poți apela la toată gama de servicii de reparații și mentenanță. Tot aici se afal și cea mai mare marină din Scotia, Marina Largs.

Marina Largs

Am pornit la prânz către Portul Bannatyne pe Insula Bute, aflat la doar 10 mile distanță. Intrasem în febra plecării, trebuia sa părăsesc urgent marina, simțeam că stătusem prea mult la mal și trebuia să simt din nou miscarea bărcii, foșnetul velelor și să privesc țărmul dinspre larg.
Port Bannatyne este un sat mic și liniștit care beneficiază de o marină, două pub-uri și oficiu poștal. Se află la 30 de minute cu autobuzul de Rothesay, cel mai important oraș de pe Insula Bute. Fusesem acolo cu o lună în urmă când am descoperit o așezare înfloritoare, o atracție turistică importantă și locul de plecare în explorarea insului.
Atunci am făcut o acostare într-o marină minusculă, sa-i spunem dificila, din cauza unui vânt și a unui curent care nu acționau așa cum mi-ar fi fost mie de folos. După ce am folosit bow-thrust-ul la greu prietenul cu care eram pe barca a profitat de de cei 1.90 metri inaltime si a reusit să sară pe mal. Domnul de la marină a tțnut sa puncteze ironic că nu a fost ușor să ajungem la mal. La plecare am cerut prin radio să fie ridicat podul mobil aflat cam la 20-25 de metri de barca, ca sa putem iesi. "Daca esti asa de amabil sa privesti intr-acolo o sa vezi ca podul este ridicat" a venit raspunsul din turnul de control. 
Insula Bute dă numele celei de a doua regiuni administrative, ca marime, din Scotia, Argyle and Bute (in Scottish Gaelic Earra-Ghàidheal agus Bòd  pentru cunoscători) și este frecventată de cei care iubesc natura, sporturile nautice, biciclitul sau birdwatching-ul.
Am legat barca la pontonul pentru vizitatori și am coborât să mă rasfăț cu un ale inainte de a ma retrage in cabina pupa pentru o bine-meritata odihna dupa o zi lunga de navigatie în care am parcurs10 mile.
A doua zi ploua mărunt și nu am putut ridica drona pentru o poza-două așa că am făcut o plimbare pe faleza satului după care am pornit spre nord, pe canalul ce desparte insula de țărm. Mai fusesem pe acest canal și îmi plăcuse foarte mult chiar dacă are o porțiune foarte îngustă, stâncoasă, cu adâncimea de 4 metri, însă bine balizată. Canalul se cheama East Kyle of Bute, pe partea cealaltă a insulei numindu-se West Kyle of Bute. Pe maluri, teren de golf, case pitorești și ici-colo câte o biserică. Am mers cu motorul, vântul fiind undeva la 10 noduri și ar fi trebuit să merg în volte pe o laățime de jumătate de milă.

East Kyle of Bute

Odată intrat pe canalul din vestul insulei am putut să ridic velele, mă rog, să le desfășor, genovezul de pe Furlex și randa din catarg. Înaintam cu 3 noduri, fără valuri, printre malurile verzi si evident, pe o ploaie măruntă. Spre capătul canaluilui am cuplat wind vane-ul, în traducere "paletă de vânt". Este un dispozitiv nou la bord, l-am montat cu o lună înainte in Marina Troon și nu ratez nicio ocazie sa îl folosesc. Modelul ales a fost Hydrovane, poate cel mai performant de pe piață, cu o lungă listă de referință. În două vorbe, este vorba despre o paletă din pânză așezată paralel cu vântul, reglabilă ca unghi, și orice deviere spre stanga sau dreapta face să o incline, inclinare transmisa printr-un angrenaj la un safran independent. În acest mod se corectează direcția bărcii astfel încât paleta să rămână tot timpul paralelă cu vântul. Este un soi de pilot automat care ține unghiul față de vânt setat constant față de vânt. Avantajul este că nu consumă energie electrică și iți oferă și o cărmă de rezervă, just in case.

După câteva ore de relaxare dupa navigatia din ziua trecută, am intrat în Loch Ranza, aflat pe Insula Arran, unde se află ruinele unui castel cu același nume, unul din cele peste 2.000 de castele construite în ultimi 900 de ani. 

Ruinele Castelui Lochranza

Cu exceptia unui dig unde acosteaza ferry-ul ce face legatura cu Peninsula Kyntire, la Crossaig, nu exista alt loc unde sa legi barca la mal asa ca am hotarat sa imi petrec noapte legat la o baliza. Chiar era sa ma prinda noaptea incercand sa prind una, abia a patra oara am reusit. Tehnica cand esti singur la bord, in vorbe, este simpla: faci un lasou foarte larg, cu un nod fix, nu ca de spanzuratoare, te apropii de baliza si cand ajunge intr-unul din borduri, in dreptul cockpitului, arunci lasoul peste baliza si el se prinde de lantul balizei dupa care o aduci in prova. Legi o saula, un lant, cei nevoie dupa cum zice prognoza vremii, dupa care desfaci nodul lasoului si recuperezi saula. Ultima data facusem asta cu vreo doua luni in urma pe partea estica a insulei, la Lamlash, cand mi-a iesit din prima.

Bătrâna Doamnă la baliză

Seara a fost cu program de cabană: gândit, gătit, citit, văzut un film de pe CD la teveu si iară gândit până am adormit. 
La ce m-am gândit? Din Firth of Clyde, unde mă aflam, aveam două opțiuni pentru a trece de Peninsula Kyntire înspre Sound of Jura si de acolo, spre nord, la Oban.
Prima variantă, cam de o sută de mile, însemna să dublez capul Mull of Kyntire și să fac față curenților de maree foarte violenți atât in drepul capului cât si la ieșirea din Sound of Jura
A doua variantă ar fi însemnat să trec prin Canalul Crinan, scurtând drumul la jumătate, adică la 50 de mile și să înfrunt curenții doar la ieșirea din sound.
Concluzia a fost să o iau un pic către canal, la Marina Portavadie ca să pot cugeta doua-trei zile, cât va ține furtuna adusă de un câmp de joasă presiune ce se apropia de coastele scoțiene. Am pornit cu noaptea în cap pentru că vântul începuse deja să se întețească, în jur de 20 de noduri, și nu se prevestea nimic bun. Să fi rămas la baliză ar fi fost incomfortabil, vântul era din NW si ar fi împins toata hulă în loch plus că epuizasem activitățle la bord seara trecută (e drept, nu si whiskey-ul Ardbeg cu aromă de petrol).
A trebuit să parcurg cele 10 mile spre nord cu motorul și vântul prova-babord, între două foi ca de plumb: marea și cerul. Intrarea în marină este destul de îngustă, aproximativ 15 metri, și a trebuit să iau în calcul deriva de vânt ca să nu fiu împins spre capul digului. Vântu depașea adesea 25 de noduri și mi-am pregătit bordul tribord cu baloane pentru acostarea la ponton.
Marina este construită intr-un fel de buzunar destul de îngust, lat cam de o sută de metri, care a fost folosit pentru activități industriale în trecut. Aici s-a dezvoltat un centru Spa, cazare în vile luxoase, există două restaurante și se organizează conferințe ăi evenimente.
Până să aflu toate acestea a trebuit sa leg mai întâi barca la mal. Vantul era mai slab în interiorul marinei, poate 15 noduri, dar era ăi rotit din cauza reliefului. Când am vrut să apropii tribordul de ponton, nu a fost să fie! Vântul a împins barca de la ponton, noroc cu un scoțian de treabă care a sărit de pe barca lui, a luat o saula de la barca mea și am rezolvat acostarea. 
Am folosit mai multe saule pentru a asigura barca la ponton. Peste noapte vântul a suflat cu rafale de până la 35 de noduri din tribord și asta în marina bine protejată.

Am ramas aici două nopți, cu program de Spa, mi-am făcut prieteni româniă veniți aici să câstige poate o paine mai alba decat acasa. La masa am mai fost servit de o doamna din Polonia care venise in Scotia cu copilul.
De la fereastra piscinei acoperite am văzut bărci înaintând cu greu și intrând în marină pe un vânt și o mare dezlănțuită.

Discuția cu mine însumi rămăsese deschisă: Mull of Kyntire sau Canalul Crinan.
L-am mai ascultat odată pe youtube pe Paul McCartney&Wings cu cântecul Mull of Kyntire, suna frumos, poetic dar pilot book-ul vedea altfel lucrurile după ce lăsai în pupa farul și porneai spre nord (voi vorbi mai pe larg în partea a doua a povestirii despre ce puteam găsi pe acolo).
Canalul Crinan părea opțiunea logică până la un punct. Mă aflam la doar 10 mile (din nou 10 mile) de Ardrishaig pe unde se intra pe canal.  
Canalul are aproximativ 14 km lungime si a fost deschis navigatiei in 1801 dupa 7 ani de la începutul lucrărilor și are 15 ecluze si 7 poduri mobile. 

Canalul Crinan

Fiind singur pe barca, ar fi trebuit sa inchiriez pesonal care sa ma asiste la manevrele din ecluze cât si pe drum, la pontoanele de așteptare. Fiind deja sfârșitul lui septembrie, găsirea a 3-4 oameni putea fi o problemă. Chiar scurtând drumul cu 50 de mile tot nu scăpam de ce era mai rău din partea curenților de maree care erau prezenți în ultima parte a drumului.
În plus, pentru că nu mă grăbeam și voiam sa mai vad câte ceva, am hotărât să aleg totuși drumul mai lung, pe la Mull of Kyntire adică pe la capătul peninsulei.
Dupa două zile de huzur la Spa, mai puțin drumul până acolo pe ploaie ăi vânt, am pornit pe 24 septembrie pe la ora zece către Cambeltown, aflat la 30 de mile spre sud. Frontul rece trecuse și în urma lui rămăsese un aer curat, spălat de ploaie, cu vizibiltate bună și o temperatură de 10-12 grade Celsius. Am plecat cu vele si cu windvane-ul pus la lucru pe un vant din traver de 12-15 noduri. Am lasat in babord Lochul Ranza, un alt castel in tribord, Saddell, si la ora patru intram pe canalul dintre țărm și Insula Davaar către portul și marina orașului.

Farul de pe Insula Davaar

Am găsit loc în mica marină și un domn în vârstă a venit să mă salute și să mă întrebe dacă vreau să plătesc acum. Dacă nu, nu-i nicio problemă, este o cutie pe țărm unde pot lăsa banii înainte de plecare. Pentru că aveam cash, am plătit marina pentru o noapte și am cerut detalii despre pericolele și planificarea drumului meu spre sudul peninsulei.
Numele orașului a fost dat după contele Archibald Cambell care l-a fondat în anul 1667.
În trecut, locuitorii îl numeau " capitala mondială a wiskey-ului single malt", aici fiind numai puțin de treizeci de distilării. Vremurile de glorie au apus și astăzi, la puțin peste 4.000 de locuitori, mai există doar trei: Springbank, Glengyle și Glen Scotia. Dupa ce vezi o distilărie undeva parca numai esti tentat sa mai vizitezi inca si inca una. Până la urma vorbim de un mare alambic.

Apus de soare în Portul Cambeltown

Rezerva mea de Ardbeg era la un nivel liniștitor nu insă si rezerva de alimente. 
Ardbeg-ul se face pe o mică insulă, Islay, unde mai sunt încă șapte distilării.
Am combinat o plimbare prin oraș cu o vizită la Tesco Metro astfel încât să nu îmi lipsească ceva de la bord din ale gurii.
Cu toate informațiile culese, cu prognoza la zi și calculele curenților de maree verificate m-am culcat cu gândul la ce avea să mă aștepte începând de a doua zi, ceva ce mi se părea a fi cea mai palpitantă aventură a mea legată de navigația cu vele.

Firth of Clyde

Am plecat din Irlanda de Nord pe 4 iulie catre Troon, prima destinatie din Scotia.
Am parasit Marina Bangor, nu departe de Belfast, putin dupa ora pranzului pentru a prinde o maree favorabila, cu un vant strans, de nord, de 10-12 noduri. Am ales sa merg catre N-NE pentru a trece cat mai departe de insulele Coppeland si Lighthouse unde curentul de maree este de cateva noduri.
Dupa cateva ore vantul s-a rotit la NE, fix din prova si a inceput sa creasca in intensitate depasind pe rafala 20 de noduri. Odata cu inserarea, curentul de maree s-a adaugat si el vantului, barca inaintand doar cu SOG 2-2,5 noduri, folosind motorul. Ajuns in dreptul farului de la Corsewall Point am hotarat sa renunt sa ajung la Troon, mai avem putin peste 30 de mile ceea ce ar fi insemnat sa merg cu motorul toata noaptea. Am început să virez spre tribord pentru a intra în Loch Ryan avand gije sa las o distanta de siguranta fata de cardinala de nord aflata pe malul de vest. La un moment dat am intors capul spre dreapta si am vazut un imens feribot trecand lin printre mine si baliza fara sa-l fi auzit. Ciudat a fost ca nici AIS-ul nu mi l-a semnalat, banuiesc ca nu ii functiona lui pentru ca eu primeam semnal de la alte vapoare.
Loch Ryan, lung de 7 mile si lat de maximum 2 mile, se deschide ca un buzunar spre nord avand la capatul dinspre sud orasul Stranraer. Am lasat la babord terminalul de ferry care face legatura cu Larne si Belfast in Irlanda de Nord si am ajuns la marina odata cu caderea noptii. Nu prea mi-a fost clar pe intuneric care este pontonul de vizitatori, in almanah scria ca este primul. Am tras in exteriorul unui ponton de capat, in pupa alei barci Hallberg Rassy ca sa nu se plictiseasca Batrana Doamna peste noapte.

Marina Stranaer

Dimineata am vizitat micul oras, cu o populatie de aproimativ 13.000 de locuitori. Asa cum aveam sa mai vad, orasul avea o strada principala, George Street aici, unde se gaseau magazine si cate un restaurant unde puteai manca ceva. Nu am avut nevoie de cumparaturi pentru barca asa ca dupa ce am platit la biroul marinei, am pornit catre iesirea din Loch Ryan pentru a-mi continua drumul catre Troon.

Lovech

Ca destinație de week-end, Lovech poate fi o bună opțiune în condițiile în care din București până acolo sunt 230 km, o necunoscută fiind însă vama de la Giurgiu unde nu ști niciodată căt o să stai: ori sunt lucrări la pod, ori se schimbă tura ori pur și simplu este coadă fără un motiv vizibil.
Orașul este dominat de fortăreața ce se ridică de aproape o mie de ani pe terasele dealului Hisaria.
La sfarsitul secolului XII aici s-a nascut al doilea imperiu bulgar, orasul fiind unul dintre cele mai importante centre politice si comerciale ale evului mediu. In 1446 orasul este cucerit de otomani obtinand privilegiul ca cetatenii turci sa nu aiba voie sa se stabileasca aici si copiii nascuti in oras sa nu fie luati in oastea ienicerilor.
O alta atractie a orasului o reprezinta si Podul Acoperit ce leaga malurile raului Osam ce strabate orasul de la sud la nord si care se varsa in Dunare langa Nicopole. Podul a fost construit intre 1872 si 1874 de catre constructorul, arhitectul si sculptorul bulgar Nikola Fichev fiind singurul de acest fel din Balcani.

Lovech

Podul a ars in 1925 si a fost reconstruit in 1931. Astazi atrage turisti in cafenelele, resaturantele si magazinele de suveniruri care se intind pe ambele laturi ale podului.
La aproape 20 km din Lovech catre Levski se afla una dintre cele mai frumoase pesteri din Balcani, Pestera Devetashka. Ceea ce impesioneaza inca de la intrare in mod deosebit sunt marile deschideri si volumele uriase ale pesterii. Intrarea se face pe sub o bolta in forma semi-eliptica cu dimensiunile de 30x35 metri. 

Dupa intrare, galeria principala se largeste avand o suprafata de 25.000 metri patrati iar tavanul se ridica la 58 de metri. Intreaga galerie este luminata de sapte deschideri in tavan, cea mai mare avand dimensiunile de 73x48 metri iar lungimea totala a pesterii este de 2442 metri.
Exploatarea zonei a inceput in 1921 de catre geologi, paleologi si arheologi, descoperirile incepand de la paleoliticul mijlociu, trecand apoi prin cel tarziu, epoca fierului, epoca bronzului pana la cultura romana. In perioada evului mediu a fost folosita ca refugiu din calea invadatorilor.

Bretania

Am ajuns în nord-vestul provinciei franceze Bretagne, în departamentul Finistere, spre sfârșitul lui august dupa ce am traversat Golful Biscaia în trei zile și trei nopți. După o scurtă furtună în ultima noapte am ajuns între Ile de Seine și Raz de Sein, unde curentul de maree contrar valurile de hulă a transformat marea într-un cazan clocotitor care ne-a pus la grea încercare, atât pe noi cât și barca. Era un fel de a ne spune "Bine ați venit în Marea Iroise".

După ce am trecut cu bine printre farul Vieille și Insula Sein, am mers în Marina Morgat, lângă Crozon, unde am lăsat barca iar în octombrie am revenit pentru a o muta în Brest unde am ridicat-o pe uscat pentru a fi la adăpost de furtunile violente de peste iarnă.
Marea Iroise în sine este o parte a Oceanului Atlantic mărginită la vest și nord de către Marea Celtică și la sud de către Golful Biscaia. Este considerată una dintre cele mai periculoase mări din Europa, vânturile din sud-vest iau aspect de furtuni violente.
Mai mult decât atât, în partea nordică, de la Brest spre Canalul Mânecii, sunt numeroase insule și stânci ce formează Chenal de Four și unde navigația necesită un pilotaj foarte atent si bine pregatit. Locul este cimitirul multor corăbii începând din vremea romanilor și terminând cu navele moderne, accidentul petrolierului Amoco Cadiz din 1978 fiind cea mai mare catastrofă ecologică de până atunci, 220.000 tone de țiței fiind deversați în mare la nici 5 km de coastele Bretaniei.
Cum mutatul bărcii însemna o jumătate de zi de navigație costieră, am profitat și am mers cu o mașină închiriată să văd le fin de la terre de pe câteva promotorii ce pătrund adânc în apele oceanului.
Primul dintre ele, pe direcția sud-nord, este Point de Raz care se prelungește cu încă câteva sute de metrii în mare cu stânci aflate sub apa sau iesind doar câțiva metrii deasupra. Aici se afla Farul de la Vieille, poate unul dintre cele mai fotografiate faruri în furtună.

Farul de la Vieille

Farul a fost construit între 1883 si 1887 fiind operat manual până în 1995 cand a fost complet automatizat.

La Capul Raz de Sein se mai află statuia Notre-Dame-de-Naufrage, realizată de către sculptorul francez Cyprien Godebski în 1904. În fiecare ultimă duminică din iulie aici se interpretează în bretonă imnul dedicat respectivei statui pentru comemorarea celor care și-au găsit mormântul printre talazurile înspumate.

Notre-Dame-Des-Naufrages

Drumul înapoi către Brest trece prin Douarnenez asezat pe o peninsulă având de o parte Portul Rhu si de cealalta Portul Rosemeur. 
Primul găzduiește bărcile de pescuit ale locanicilor și Port-Musee la pontoanele căruia găsim aproape 250 veliere, nave ce au servit la salvare sau întretinerea farurilor și o mare marină ce se întinde în amonte pe râul Pouldavid. Al doilea port este folosit de către pescadoare a căror plase aduceau pe vremuri recolte bogate de sardine ceea ce a făcut ca în sec. XVII si XIX să înflorească o adevarată industrie de sărare în butoaie de stejar ca apoi să apară fabricile de conserve.
Astăzi această industrie a dispărut aproape de tot, materia prima pentru conservele pentru singura fabrică rămasă fiind cumparată din alte porturi.

Port-Musee

  

Marina de pe Raul Pouldavid

Multe locuri de muncă au fost create în turism, oamenii venind aici pentru clima blândă, portul-muzeu și pentru atmosfera placută de la terasele, restaurantele și cluburile aflate pe malul râului.
Pe cealaltă parte a golfului se află micul cartier al Crozonului, Morgat, un vechi sat de pescari ajuns astăzi o atracție turistică centrata pe sporturi nautice și având o plaje cu un nisip foarte fin și  a carei latime ajunge la cateva sute de metri la reflux. Hotelul Belambra, asezat pe malul oceanului, a sarbatorit deja 100 de ani de când a fost construit, altele mai noi formând promenada unde se pot servi o mare varietate de fructe de mare.

Morgat

De pe cheiul Clubului Nautic se organizează excursii cu barca la grotele săpate de către valurile furtunilor de iarnă în malurile abrute ale golfului. 
De aici am mers la Cap de la Chevre unde se află Le Monument de l'Aéronautique Navale ridicat in anul 1988 în memoria piloților dispăruți in Atlanticul de Nord, lista lor ordonată pe ani începând cu anul 1910 când s-au îmbarcat pentru prima dată avioane la bordul vaselor de război.

Le Monument de l'Aéronautique Navale

Trecând din nou prin Morgat si Crezon m-am îndreptat spre un alt promotoriu, Point Pen Hir unde se află un monument dedicat bretonilor ce au făcut parte din Armata Libera Franceză din Marea Britanie în timpul celui de al doilea război mondial. Monumentul a fost inaugurat de câtre Charles de Gaulle in 1960. 

Point Pen Hir

Pe pereții stâncoși înalți de 70 de metri se pot face cătărări iar pe plaja de la baza promotoriului se practica surf-ul, existaând suportul necesar cu echipament și asistență.
Din păcate urmatorul cap, Point de Toulinguet nu este accesibil, fiind obiectiv militar.

Point de Toulinguet

Foarte bine protejat de vânturile de sud-vest, orășelul Camaret-sur-Mer este un loc unde istoria și arta fac casă bună.

Emblema orasului o reprezintă Tour Vauban, turn construit cu mai bine de trei sute de ani în urmă ca parte a fortificării portului de atunci si intrat astăzi în patrimoniul UNESCO.

Tour Vauban

Lângă turn se află Biserica Notre Dame De Rocamadour și a cărei turlă a fost dărâmată în timpul Războiului Rozelor în 1694. Ea nu a mai fost reconstruită niciodată pentru că legenda spune că sfânta ar fi trimis înapoi ghiuleaua și a scufundat corabia care o lansase. La începutul lui septembrie aici are loc o sărbătoare pentru a celebra memoria celor care și-au pierdut viața pe mare.

Rătăcind pe straduțele înguste descoperi un adevărat Montmartre în miniatură: numeroși artiști locuiesc și pictează aici, inclusiv pe pereții caselor. Fiecare vitrină este o mică expoziție care iți oferă spre vânzare picturi în stiluri și tonuri diferite.

De aici, urmând linia coastei și trecând Podul de l'Iroise peste râul L'Elorn am ajuns in Brest.

Istoria orasului este strâns legată de istoria castelului ridicat în sec. XVII de către Cardinalul Richelieu și care a transformat astfel Brestul într-un port militar, al doilea ca importanță dupa Toulon, aflat în Marea Mediterana. Castelul adăpostește astăzi Musée national de la Marine și este locul perfect pentru a privi atît portul comercial cât și cel militar. Tot de aici se poate admira și Pont de Recouvrance peste râul Penfeld. Pe celălalt mal al râului se află La Tour Tanguy ce adăpostește muzeul orașului. 

Turnul Tanguy si Podul Recouvrance

Brestul a fost practic distrus de Aliați în timpul celui de al doilea război mondial, în ceea ce s-a numit Bătălia Brestului ce a urmat debarcării din Normandia. Orașul a fost reconstruit în anii de după război în stilul arhitectonic al anilor '50. Așa se face că, odată ieșit din zona castelului, orașul devine tern, fără nimic spectaculos la vedere.

În partea esteică, în cartierul Moulin Blanc, se află un imens acvariu, Oceanopolis, cu o suprafata de 9.000 de metri patrati in care pot fi vazute 1.000 de speci si peste 10.000 de animale marine. 

Am lăsat Brestul în urmă, trecând pe lângă fosta baza de submarine a Germaniei naziste și am mers pănă la capătul drumului și la capătul pământului: Point de Saint-Mathieu si Abbay Saint-Mathieu de Fineterre.

Ruinele mânăstirii sunt ale bisericii construie prin secolul XII pe locul în care exista deja o capelă încă din secolul VI. 

Lângă ruine și cele două faruri se află monumentul marinarilor care au murit pentru Franța în primul război mondial și reprezintă bustul unei neveste de marinar așezat pe o coloană si care a fost inaugurat in 1927.

Două au fost lucrurile care m-au însoțit peste tot de-a lungul călătoriei mele în nord-vestul Franței: al doilea război mondial și mareele.

Venind de la aeroportul Beauvais de lîngă Paris cu o mașină închiriată, prima escală am făcut-o în Normandia, la Omaha Beach. Așa am intrat pe linia Zidului Atlanticului, o nebunie nazistă ce se întindea din Norvegia până în sudul Franței atlantice. A fost o fortificație construită de teama invaziei aliaților de pe insula britanică între anii 1942 și 1944, constructie care a fost strapunsă intr-o singura zi la Omaha Beach cu pretul vietii a zece mii de soldati.

De acolo, peste tot pe unde am ajuns pe coasta oceanului, fie în Normandia, fie în Bretania, am întalnit cazemate, buncăre, monumente sau ziduri de beton. 

Mareele au fost un alt element care m-au urmarit și care m-au intrigat: diferențe între flux si reflux de 5-6 metri în zona Brestului, ajungând la 11-12 metri în zona Roscof și St. Malo. De două ori pe zi vedeai fundul nămolos pe care erau împrăștiate barcile ca apoi să le vezi plutind la ancora în același loc. Pescadoarele, bine legate de cheu, se odihneau pe chila la prânz ca seara să pluteasca legănate de valuri. 

Bretania este un tărâm cu o bogată istorie, orașe vechi și frumoase, dar totul amintind mereu de vecinul de la vest, Oceanul Atlantic.

Algarve: Rezervatia naturala Ria Formosa

Am pornit hotarat pe la pranz in data de 16 mai din Lagos catre Cadiz, Spania, aflat la vreo 120 de mile.
Nu mai scosem barca din marina de cand a ajuns aici din Caraibe, via Bermuda si Azore adica de aproape un an.
Vantul sufla cu 2-7 kt din N-NV asa cum o face mai toata vara sub influenta maximelor barice de deasupra insulelor Azore, fiind un vant regulat purtand numele de Portugal Trade Wind.
Am montat inainte de plecare hidrogeneratorul la pupa pentru a avea energie peste noapte pentru pilotul automat, frigider si, eventual, salteau electrica. Peste zi panourile solare isi fac datoria pe cand generatorul eolian face figuratie si ziua dar si noaptea. Am vrut sa verific si daca priza de conectare a lui, montata pe punte, merge cum trebuie.
La iesire prin canalul ce leaga marina de ocean am sters un stalp de marcaj, dand prioritate unui vaporas de pasageri care tinea mijlocul drumului. S-a strica putin bordajul de lemn, sper sa il pot repara.
Am lasat motorul mergand, asteptand vantul care a venit pe la ora trei cu 15 kt cand am ridicat focul, am oprit mortorul si am testat hidrogeneratorul. Inaintez doar cu o vela cu 3-4 noduri dar nu ma grabesc. Mai am 15 de mile pana la Cabo Santa Maria, cel mai sudic punct al Portugaliei si unde se afla intrarea in laguna.
La 18.30 am zarit una dintre balizele cardinale ce delimiteaza o zona cu plase de pescuit inainte de canalul de intrare in laguna Ria Formosa. Mai sunt 77 de mile pana la Cadiz insa m-am hotarat sa renunt si sa vizitez rezervatia naturala de aici, o rezervatie ce se intinde pe 18.000 de hectare. Laguna este despartita de ocean prin 5 insule si 2 peninsule. Un adevarat paradis pentru pasari marine, un loc unde cateva specii de pesti isi depun icrele si nu in ultimul rand, locul de bastina al cainelui de apa portughez.

Parcul Natural Ria Formosa

Intrarea se face cu mare precautie, canalul navigabil este aproape paralel cu digul de SE. Se vine din larg pe un curs de 352⁰T catre farul de intrare din babord apoi 021⁰T, aliniind o baliza aflata la capatul digului dinspre uscat cu farul Cabo de Santa Maria.
Am intrat pe la jumatatea refluxului, curentul dinspre laguna fiind contrar de 2-3 kt asa ca inaintam cam cu tot atat.
Am schimbat din nou cursul la 220⁰T  intr-o intersectie de canale urmand apoi o cale sinuoasa care m-a dus pana la marina din Olhão. Odata cu lasarea intunericului am legat barca la pontonul exterior al marinei pe partea interioara a lui.
A doua zi dimineata a venit un domn politicos dar foarte hotarat si mi-a spus ca nu am voie in marina, este privata si chiar daca sunt locuri libere nu pot ramane acolo. Citisem si in cartea pilot despre genul acesta de probleme cu cei de aici asa ca am mutat barca intre cele doua parti ale marinei unde pot ancora 4-5 barci, Am dat jos dinghy-ul si, indrumat de un englez, l-am legat la un ponton unde era in siguranta. 
Olhão, cu pronuntie aproximativa "o:laio", este cel mai mare port pescarec din Algarve si nu este o destinatie turistica populara: nu are nicio plaje si nici ceva special care sa faca sa merite sa stai acolo. In schimb este locul de unde se poate lua feriborul catre Insula Culatra sau spre Cabo de Santa Maria unde exista pensiuni si cateva restaurante. 

Halele pietei de peste

Am aflat ca exista un proiect de deschidere a marinei, dupa un proces de modernizare, pentru a o introduce in circuitul turistica si pentru a creste veniturile comunitatii pe langa principala activitate, pescuitul.
In 1698 a fost ridicata biserica Nossa Senhora do Rosário din donatiile pescarilor fiind si prima constructie din piatra din satul de atunci. Aici se rugau sotiile sau iubitele celor aflati pe ocean pentru intoarcerea lor cu bine . Cuiburile de barza de pe acoperis mi-au dat o senzatie de liniste patriarhala, intalnita si in interiorul biserici decorata simplu.

Nossa Senhora do Rosário

S-a intamplat sa prind sfarsitul campionatului primei divizi de fotbal, campionat castigat de Benfica Lisabona. . Acum nu stiu daca conta prea mult cine l-ar fi castigat cert este ca in micul orasel aflat la marginea lagunei s-a declansata o adevarata fiesta cu claxoane, vuvuzele, muzica si dansuri la fiecare intersectie mai importanta. M-am bucurat si eu, nu prea aveam de ales printre atati suporteri infocati.
La intoarcere la barca am avut o mare surpriza: distanta dintre pupa si o barca mult mai mare, din metal, se redusese doar la 2-3 metri. M-am gandit imediat ca mi-a derapta ancora din cauza curentului de maree ca vant nu prea fusese peste zi, poate 10-12 kt.
Am ridicata-o, am ancorat odata, nu mi-a placut pozitia, asa ca am mai ancorat odata astfel incat sa fie destul loc daca peste noapte barca se va roti. Eram torusi surprins de derapajul ancorei, o Rocna de 15 kg care nu o mai facuse niciodata, mai ales ca fundul era malos.

La ancora in Olhão

Apoi am vazut ce s-a intamplat: barca de care se apropiase nu se rotea cu vantul vantul sau cu curentul. O barca sta pe rezultanta celor doua, ceea ce nu este intodeauna o mare placere, valul putund sa te loveasca din lateral. Apa avand cam 2.5 m adancime banuiesc ca ea se asezase cu chila pe fundul apei. Odata cu fluxul am vazut ca a inceput si ea sa se roteasca ca celelate barci aflate la ancora asa ca am putu dormi linistit. Citisem multe despre ancoraj, despre fel de fel de pericole dar nu am gasit nicaeri situatia asta, ca barca vecina sa stea cu chila pe fundul apei.
Dimineata, la cafeaua onboard, am vazut mai multi oameni aplecati si sapand cu un fel de spaclu mai lat in malul iesit de sub ape odata cu refluxul. 

Cum inca nu urcasem dinghy-ul, m-am asezat voiniceste la rame si m-am dus sa vad ce cauta lumea in nisipul malos. Culegeau scoici de diferite dimensiuni intr-o caldare de plastic, generic numite clams, o delicateta pe care am savurat-o de multe ori, prima oara aici in Olhão cu o zi inainte. Cuvantul "clam" este un termen generic pentru molustele cu doua valve ce pornesc de la nivelul microscopic si se termina la cele gigant care pot atinge si 200 kg. Se servesc cu un sos de ulei de masline si usturoi si sunt cu adevarat delicioase. Am folosit apoi pretul unei portii de clams ca etalon pentru cat de scump este un restaurant: de la 7.5 euro la o terasa de langa piata de peste in Olhão pana la 17 euro la un restaurant asezat pe stancile de la Cabo Carvoiero, langa Penish. Cele mai gustoase au fost in Portimao, la un restaurant pe plaje, la 12,50 euro.
Dupa amiaza a dat o fuga cu taxiul, dupa ce am pierdut trenul, pana in capitala regiunii Algarve, Faro, distanta fiind de vreo 10 km.
Mai fusesem in Faro in martie, cu masina, venind din Lagos. Mai mult, avand avionul de intors atunci foarte de dimineata, am venit de seara si am dormit intr-un hotel la doi pasi de gara. Pentru turistii sositi cu avioul, aeroportul international aflat la cativa kilometri vest de oras este poarta de intrare in Algarve dar foarte putini viziteaza si orasul. Nimic atragator, nu exista o zona pietonala cu terase, baruri sau zone de shopping, parcuri sau obiective de interes.. Pentru cei ajunsi in oras ca si mine, de nevoie, singurele atractii sunt centrul istoric si o plimbare cu barca pe apele lagunei pentru bird watching.
Inconjurat partial de ziduri ridicate in secolul XIII, centrul istoric este foarte frumos, cu cladiri din sec. XVIII, arce si bolti peste alei ce te poarta perintre magazine de antichitati si cateva restaurante. 

Centrul vechi, Faro

Plimvarea cu barca pe apele lagunei este o experienta interesanta, primesti un binoclu cu care sa urmaresti pasarile dar cineva care a fost in Delta Dunarii ar putea fi dezamagit. 
A doua zi pe la zece am pornit odata cu refluxul catre Insula Culatra in latraturile unui caine de apa portughez suparat nevoie mare pe niste pescausi si am urmat canalul sinuos ce strabate laguna si pe care intrasem la venire. Acolo aveam sa stau doua zile la ancora, doua zile minunate asa cum imi doream de mult. Am ancorat la vreo suta de metrii de intrarea in portul pescaresc pentru ca urma sa vaslesc pana la mal. Motorul meu Yamaha de 2,5 CP este un motor cu o personalitate puternica si merge cand si cand. In jurul meu sa fi fost vreo douazeci de barci, era jumatatea lui mai si inca nu incepuse sezonul. Vara pot fi si o suta de barci la ancora aici, in laguna, la adapostul insulei. Aproape toate barcile aveau arborate catre prova o sfera de culoare neagra care arata astfel ca barca se afla la ancora. Am si eu atat sfera respectiva cat si conul care indica folosirea motorului pentru propulsie numai ca amandoua se afla in debara acasa unde le-am lasat in urma cu doi ani, in 2014, cand am plecat peste ocean. Nu le folosisem niciodata si chiar citisem nu mai stiu pe unde ca nu se prea mai folosesc. 

Apoi am citit in cartea pilot ca poti sa fi amendat daca nu ai sfera ridicata asa ca primul lucru pe care l-am facut pe mal a fost sa cumpar o minge de plaje pe care am umflat-o si am introdus-o intr-un sac de gunoi de culoare neagra intrand astfel in legalitate.
Insula Culatra are o lungime de sase kilometri si latimea nu depaseste un kilometru si jumatate. Undeva pe la mijlocul ei se afla satul cu acelasi nume ca si insula, un sat pitoresc de pescari, cu cateva pensiuni si restaurante pitoresti, cu meniuri bazate de peste. 

De aici, pe o punte de lemn, se ajunge la malul oceanului unde se intinde pe cativa kilometri Praia da Culatra, o plaje cu nisip fin si apa cristalina. Nu-i de neglijat mareea care te poate lasa fara lucruri daca te-ai asezat la malul apei, cum ai face la Mamaia. 
Am mers in prima zi pana la farul ce se ridica la la Cabo de Santa Maria.

Farul de la Cabo de Santa Maria

 Drumul prin nisip mi s-a parut lung insa a meritat. Am vazut si de pe mal intrarea in laguna, Barra Nova, m-am plimbat pe aleile frumos ornate cu scoici si flori cautand de mancare. Era trecut de ora pranzului si cele cateva terase erau inchise. 
Am pornit inpoi pe drumul catre sat, cel putin asa mi-a aratat Goggle, ca ar fi un drum. In realitatea trista esrau doar doua urme paraleel de roti de tractor prin nisipul ce mi-a amintit de calatoria din desertul Sahara de acum cativa ani. Am renuntat sa mai inot in nisip si am inceput sa merg pe malul apei, pe partea dinspre laguna a insulei. O plimbare placuta, chiar relaxanta  pana am nimerit in mlastina. Am incercat sa merg pe o scurtatura si m-am trezit pana la genunchi intr-un mal lipicios dar care, slava Domnului, nu era si miscator ca sa ma inghita cu totul. M-am intors bucuros pe "drumul" pe care l-am parasisem si am inceput sa inot prin nisip pana aproape de epuizare. In starea asta am ajuns la marginea satului unde, ca prin minune, o terasa era deschisa si m-am instalat imediat aproape de celalalt client.
Aici am mancat pentru prima oara cataplana, o specialitate portugheza care se prepara din peste si fructe de mare sau cu carne. Gatitul se face intr-un vas special, ca o scoica, in care se pun legumele, pestele sau carnea, mirodenii si se da la foc mic pana se fierb. Apoi se serveste in acelasi vas, capacul care-i prins cu o balama de partea de jos se foloseste pentru oase sau cochilii. Este o mancare gustoasa, usor de preparat si dietetica. Apoi am vazut in multe locuri astfel de vase de vanzare, din inox sau din cupru. M-am gandit pragmatic ca la fel de bine pot prepara o cataplana si in oak daca-i pun un capac pe masura.  
A doua zi am pornit spre celalat capat al insulei, dupa ce am ajuns pe plaja pe aceeasi punte de lemn

Drumul catre Praia de Culatra

Nu am mai ajuns la capatul ei, drumul de ieri lasandu-mi o oboseala in picioare. Oricum, ma asteptau doar niste dune de nisip si o alta intrare in laguna. M-am intors la timp ca sa prind ultimul apus la ancora, a doua zi urmand sa plec catre Albufeira.

Algarve: Lagos

Barca a ajuns in Algarve in 2015 la intoarcerea din Caraibe participand la ARC Europa-Atlantic Rally for Cruisers-dupa ce cu un an inainte traversasem oceanul de la est la vest. Competitia se termina in Marina Lagos, aflata in regiunea portugheza Algarve.
Numele provine de la ocupatia maura, teritoriu a apartinut intre sec VIII si sec X Emiratului de Cordoba si era asezat in partea de vest a ariei controlate de catre arabi, Al-Gharbe insemnand in araba "vestul".
O data cu anii '60 aici a inceput o dezvoltare puternica a turismului, in special cu turisti veniti din Marea Britanie. Climatul bland, asemanator celui mediteranian, a atras importante comunitati apoi si din Olanda, Germania si tarile scandinave pe langa britanicii deja instalati aici.  Odata cu aderarea Portugaliei la UE, ei au putut detine proprieteti, ca o a doua casa sau chiar s-au mutat definitiv in Algarve.

Pe langa plajele si atractiile naturale in Algarve sunt peste 25 de terenuri de golf top-class, fiind in 2013 si 2014 pe locul intai ca destinatie pentru impatimitii acestui sport.
Au inceput sa se construiasca hoteluri in orase urmate de adevarate complexe turistice in afara lor. Pe langa efectul benefic economic aceste constructii au dus la alterarea mediului natural, construindu-se in zone de coasta a caror frumusete era data tocmai de salbaticia locurilor.
Am ajuns prima data la Faro, principalul aeroport al regiunii,  in octombrie, pentru a verifica starea barcii cat si sa vad daca este pregatita pentru iarna ce urma sa vina. Cu o masina inchiriata am parcurs drumul de 80 de km pana la Lagos odata cu lasarea intunericului. Barca am gasit-o in bune conditii, bine amarata putand sa verific trainicia legaturilor la un vant de pana la 35 de noduri din NV. Marina este foarte bine protejata, fiind la departare de aproximativ un kilometru de ocean, legatura facundu-se pe un canal.

Marina Lagos

Era seara, frig iar in barca erau depozitate peste tot echipamente care stau pe punte in mod normal: barca pneumatica, hidrogeneratorul, colacele de salvare, genovezul si cate si mai cate. M-am hotarat sa caut o pensiune unde sa pot pune capul pe o perna nu pe cine stie ce echipament pe barca.
Am gasit o camera la Apartamentos Marbela pentru doua nopti, cu o vedere frumoasa spre ocean, exact spre intrarea in marina.
Mare lucru n-am facut in doua zile cat am stat pe acolo, cateva poze dintre care una de noapte cu farul de la Punta de Piedad. Am asezat trepiedul printre boscheti am fixat aparatul cand am vazut un alt far, mult mai mic decat cel marin, umbland printre tufe, in spatele lui fiind un om pe un scuter iar in fata lui alergand un caine. In rest, pustiu. Mai si citisem intr-o carte despre facut poze noaptea cca vezi unde te duci penru ca s-ar puea ca nu toti oamenii de acolo sa vrea sa faca poze. M-am lipit de un tufis cu ceva tepi la limita suportabilului si tot alaiul mi-a trecut prin fata. 

Punta de Piedad

Am revenit la inceputul lui martie 2016 in Lagos in idea de a schimba toaleta cu una cu pompa electrica de evacuare si sa schimb capatul cablului cu conector de la radar pentru ca un fir se rupsese in interior si facea contact cand si cand.

Odata ajuns m-am apucat sa fac un pic de ordine pe barca. 

Am inceput cu rezerverle de hrana: am aruncat mancare cumparata de pe ambele maluri ale Atlanticului. Unele expirase de un an altele doar de cateva luni. Am descoperit ca mai aveam mancare speciala pentru alpinisti, hipercalorica, cumparata din Noua Zeelanda in urma cu aproape trei ani dar care pana si ea expirase. Apa de baut am recuperate-o din grab bag, un bidon de 1 gallon, adica 3.7 litru, imbuteliata in Bermuda.

Am ridicat barca pe uscat pentru a putea verifica si starea vopselei antivegetative data in Guadeloupe si eram curios sa vad si chila. La iesire din marina Pointe-a-Pietre din insula franceza am “sters” fundul pietros al apei pentru ca am ocolit o baliza cardinala pe partea gresita. Din fericire nu am vazut nici macar o zgarietura.

Totodata voiam sa schimb si robinetul de evacuare de la chiuveta din bucatarie, blocat de ani de zile. Asta dupa ce am citit ca anul trecut s-a scufundat o barca intre Las Palmas si Mindelo, participanta la ARC, pentru ca a inceput sa ia apa si nu au gasit imediat pe unde intra (echipajul a fost salvat de catre un cargou brazilian, nu fara emotii). Pana la urma am fost sfatuit sa schimb toate cele sapte treceri, cu robinete noi pentru ca toate erau mai mult sau mai putin stricate sau corodate.

Montarea noului vas de toaleta, cu alimentare de la baterie, a fost un succes. A mers din prima si mi-a permis sa folosesc toaleta pe timpul noptii, folosind tancul de retinere si apa de la chiuveta din baie. Vreo doua nopti a fost palpitant sa cobor scara pe intuneric si sa merg vreo suta de metri pana la toaleta din santier.

Sus pe cavalet am mai descoperit ca frigiderul nu mai mergea, a venit un domn, i-a facut plinul cu gaz iar eu am plecat fericit sa cumpar cate ceva pentru micul dejun. Cand m-am intors cu proviziile am vazut ca in frigider era mai cald ca in afara lui. Asta se intampla vineri iar specialistul de luni a plecat in concediu. Problema s-a amanat pentru mai tarziu, dupa ce eu aveam sa fiu plecat.

Apoi incalzitorul WEBASTO nu mai mergea de ceva vreme dar cum fusesem pe la tropice, nu m-a deranjat de loc. Acum urma sa devina o instalatie foarte importanta in timpul verilor britanice.

Am fost intrebat cand am facut ultima revizie si am raspuns cinstit ca de cand am eu barca, adica de noua ani, nu i-am facut niciuna. Asa am aflat ca la maxim cinci ani unitatea trebuie data jos, curatata si verificata. Pentru ca cei de la WEBASTO au livrat aprinzatorul gresit, pentru 24 V, si aceasta lucrare se amana pana dupa paste, pastele catolic, urmand sa fie facuta in marina.

          Racordul de gaz dintre butelie si teava de cupru a cedat si el, fiind un bloc de rugina. Au venit, au constatat si a ramas si el dupa marea sarbatoare.

          Revizia de la motor a gasit releul de pornire blocat, l-am schimbat odata cu filtrele si cu uleiul, pus in Bermuda anul trecut. Motorul a fost spalat si vopsit asa ca acum arata ca nou.

La capitolul imbunatatiri, am facut o mica bancuta in pupa cu structura de inox pentru stat afara, la o cafea, in marina sau pe mare, cand raul de cabina te sacaie. O adevarata opera de arta facuta din inox de niste bravi meseriasi.

Radarul functioneaza acum dupa ce am schimbat cam un metru de cablu, prin inadire intr-o regleta. Am mai schimbat un selector de la lumini, oxidat si el. Se afla sub trecerile cablurilor din catarg prin punte si mai patrunde apa acolo.

O mare realizare pentru mine a fost marcarea lungimii lantului de ancora cu niste piese din plastic care se fixeza in fiecare zala. Avusesm niste zone vopsite dar vopseaua se dusese de mult si nu prea mai stiam cati metri de lant lasam odata cu ancora. Anticipez putin: nu am notat ordinea culorilor asa ca la prima lansare la apa a ancorei nu mai stiam cati metri am lasat.

Nu mai stiam de ce am trei GPS-uri pe barca dar am aflat acum cand a trebuit sa schimb unul care s-a defectat intre Bermuda si Azore. Din fericire nu era cel legat la plotter ci cel legat la DSC (Digital Selective Call) si la Navtex. Primul GPS l-am montat odata cu plotterul si comunica pe un protocol dezvoltat de Raymarin, mai precis de Autohelm, numit SeaTalk. Cand am montat statia VHF cu DSC am avut nevoie de coordonate penru a fi transmise automat, in caz de primejdie. Statia accepta doar protocolul NMEA 0183 asa ca a trebuit sa mai montez un GPS. Al treilea a venit la pachet cu AIS-ul (Automatic Identification System). Navtexul este bine sa aiba o informatie despre coordonate, altfel iti ofera prognoza vremii si din Marea Nordului cand tu esti in Marea Egee. Functionand pe unde medii, 513 KHz, in conditii atmosferice propice, receptioneaza informatii de la mare distanta. GPS-ul il ajuta sa afiseze doar informatiile de la statiile aflate in jurul tau.

Din Noua Zeelanda mi-am adus o saltea electrica pentru noptile friguroase. Acum am folosit-o in fiecare noapte cand temperatur ajungea intre 8⁰C si 12⁰C. Am dormit excelent, invelit cu un sac de dormit, dimineata pe la sase porneam aerotema pentru un mic dejun fara clantanit de dinti. Problema este a energiei electrice consumate. In santier, ca si in marine, sunt conectat la reteaua de 230V pe cand in mers sau la ancora ma bazez doar pe baterii si ce mai imi dau cele trei surse: panouri solare, 260W, hidro-generatorul, pana spre 200W pentru o viteza de 6 noduri, si puletele, asa cum este alintat generatorul eolian, care are putere mica, poate maxim 60W pentru un vant de 20 de noduri.

Acum am facut masuratori si am notat urmatoarele valori ale curentului cerut pe cele 3 pozitii: 2.9 A, 3.8 A si 4.8 A la 12V. Alimentarea se face printr-un invertor 12 V/ 230V. Ma pregatesc pentru nopti reci si este important sa o pot folosi si cand nu sunt alimentat de la mal. La ancora singura optiune, noaptea, este generatorul eolian dar in el eu nu am prea mare baza. In mers lucrurile se schimba daca am sa cobor hidro-generatorul: cred ca as putea folosi chiar treapta 3, depinde de cat de repede merge barca. Panourile solare chiar ajung spre puterea maxima cu conditia sa fie perfect curate si soarele sa le “vada” cat mai perpendicular. In prima traversada, cand inca nu aveam hidro-generatorul, jumatate din zi randa se afla intre soare si panouri. A fost nevoie sa pornesc motorul cateva ore in fiecare noapte pentru a mentine bateriile incarcate. Un alt motiv a fost ca nu prea am avut senin, mergand pe undeva pe la paralele 14⁰ si unde norii sunt mai tot timpul prezenti. Cateodata chiar violenti ca thunderstorm ori squal.

Odata ajuns in Lagos am crezut ca orasul graviteaza in jurul marinei dar orasul are propria viata, propria oferta, independent de marina. Plimbandu-ma pe strazile animate din orasul vechi intelegi de ce site-ul TripAdvisor a clasat orasul pe primul loc in 2012 ca destinatie turistica in lume in locuri aflate in dezvoltare.

Istoria inecepe cu asezarile triburilor celtice care au fost aliati cu Cartagina impotriva romanilor in razboaiele punice fiind apoi integrat in regiunea romana Lusitania sub numele de Lacobriga. In sec. VIII au cunoscut ocupatia maurilor care a redenumit locul Zawaia (laguna, lac) si care au fortificat orasul construind un un castel ce mai poate fi vazut si astazi. Istoria evului mediu este zbuciumata, asezarea orasului fiind la confluenta geografica si de interese a celor puternici.

Intre 1576 si 1755 Lagos a fost capitala regiunii Algrarve pana la cutremurul devastator ce a a avut epicentru la 200 km VSV de Capul St. Vicente si o magnitudine estimata intre 8.5-9 pe scara Richter, cutremur ce a distrus aproape in intregime si Lisabona si a dus la accentuarea declinului Portugaliei ca mare putere maritima.
De aici au plecat expeditiile de explorare si cucerire din epoca descoperirilor care au transformat Portugalia intr-o putere coloniala de prim rang.
In Lagos a fost si prima piata de sclavi din Europa incepand cu anul 1444.
Zona veche este astazi o zona pietonala bogata in magazine, restaurante si cluburi. Atmosfera este una destinsa, placuta in serile animate si unde auzi la fiecare pas o alta limba straina. O plimbare pe sub bolta de intrare in vechiul castel, pe langa ramasitele zidului ce inconjura orasul candva trebuie sa se temine cu o masa cu peste la meniu, preparat pe gratar cu carbuni sau pregatit in mod traditional intr-un vas cu capac numit cataplana.

Praça da República

Plajele ce se intaind de la intrarea in marina si pana la Punta da Piedad alterneaza cu stanci cu forme stranii, sapate in calcar de catre valurile oceanului si de vanturile ce sufla cu putere din vest in timpul iernii. Prima plaje, chiar la intrare pe canalul ce duce la marina, este Praia da Batata, adica plaja cartofilor.
Cea mai renumita, de departe, este Praia Dona Ana, considerata cea mai frumoasa din Algarve si aflata la 30 de minute de mers pe jos din centrul orasului. Un ghid local mi-a spus ca este cea mai frumoasa din lume si unde vin mari personalitati sa isi petreaca vacanta, inclusiv Ronaldo.

Praia Dona Ana

Punta da Piedad este locul in care trebuie vazut un apus de soare cand rocile din calcar capata un o culoare rosie greu de descris. Aici se afla farul si o scara care iti permite sa atingi apa de la baza rocilor ca sa te convingi ca este reala, in culori de smarald.

Ponta da Piedad