Madeira

Am ieșit din Mediterana pe la mijlocul lui octombrie, prin Gibraltar, împins de un vant de 30 de noduri, în direcția Arhipelagului Madeira. Aveam pentru prima oară în viață apa oceanului sub chilă însă ne aflam pe una dintre rutele cele mai aglomerate din lume așa că nu prea am avut timp sa celebrez. Vântul ne ducea ușor-ușor către schema de separație a strâmtorii, vapoarele trecând din ce în ce mai aproape de noi. După Tarifa vântul a început să cadă așa ca până la urmă ne-am văzut nevoiți să punem motorul. 
După cinci zile de navigație oceanică am ajuns în Insula Porto Santo, din fericire nu impinși de o furtună napraznică așa cum s-a întamplat în 1418 cu doua corabii portugheze care au descoperit-o, găsindu-și adăpost intr-un port natural. Colonizarea insulei s-a făcut însă cu dificultate, cea mai mare problemă fiind lipsa apei potabile si a iepurilor sălbăticiți. Astăzi insula adăpostește mai multe hoteluri si un teren de golf inscris in circuitul european. Aici se află o casă în care a locuit Christopher Columb pentru un timp, împreuna cu soția sa portugheză, transformată astăzi în muzeu.
Am dormit o noapte la ancoră în bazinul portului, lăngă un catamaran, leganți de hulă si de vise. Dimineața am văzut digul de exterior al marinei, un dig de tip "șvaițer" care m-a intrigat dar am înțeles repede cum stăteau lucrurile.

Fiind în ocean, diferenta dintre nivelul apei intre minim și maxim, în timpul mareelor, este de câțiva metri ceea ce ar face ca apa fie sa năvăleasca în marină fie să iasă prin intrarea destul de ingustă. Pentru a evita ca bărcile să faca un permanent du-te vino, i se mai oferă apei o cale, prin digul costruit ca un ciur.   

Madeira

După ce am făcut plinul cu motorină am pornit către Madeira, cu motorul, vânt fiind foarte slab. Am trecut de mica insulă São Lourenço, unde se află cel mai estic punct al Madeirei, pe sub farul ce stă cocoțat la 103 m deasupra valurilor. Farul a fost pus in funcțiune in 1870 și se afla intr-o zonă aparținând de Parcul Natural Ponta de São Lourenço.

Farul de pe mica insula São Lourenço

Am trecut apoi pe langă Aeroportul International Santa Catarina a cărei pistă este flancată de munți înalți, pe de o parte, și de ocean, pe cealaltă parte. Ultima porțiune a pistei se sprijină pe 180 de stâlpi din beton, cu înălțimea de 70 m fiecare, o aterizare aici fiind de palmares chiar și pentru cei mai experimentați piloți.

Aeroportul Santa Catarina intr-o poza de pe site-ul http://www.airportsineurope.com/

Navigația paralelă cu coasta până la Funchal, capitala insulei, ne-a arătat o coastă abrubtă și acoperită cu hoteluri, bungalouri sau case de vacanță făcându-ne sa înțelegem imediat care este principala sursă de venit a insulei: turismul. 

Arhipelagul portughez Madeira se află în Oceanul Atlantic la aproape 1.000 km SV de Lisabona si este format din patru insule: Madeira si Porto Santo care sunt locuite si Insulele Desertas si Selvagens care sunt rezervații naturale, nelocuite, cu acces limitat pentru turiști. Madeira este cea mai mare si cea mai populată dintre insule, aproximativ 260,000 de locuitori, dintre care jumătate dintre ei locuiesc în capitala arhipelagului, Funchal. Pe lângă turism, care ofera 10% din ltotalul ocurile de munca, insula exporta vin, zahar, fructe tropicale si obiecte de artizanat. 

Funchal

Dupa ce am reușit sa contactăm marina, am fost îndrumați într-un mod foarte prietenesc la un mic ponton, opus intrării. Marina este mică, aflată chiar in inima orașului, așa că bărcile sunt nevoite sa stea legate bord în bord chiar și câte patru. Droppelima având pescaj mic, doar vreun metru și jumătate, pontonul la care ne-am legat era folosit în mod obișnuit de către bărci cu motor.

Marina Funchal

Cu o mașină închiriată am pornit a doua zi să explorăm insula.
Exista un extraordinar sistem de drumuri, impecabile ca semnalizare, asfalt și parapeți de protecție. Insula fiind predominant muntoasa, sosele strabat versanții prin zeci de tuneluri sau merg pe marginea coastelor inalte oferind deschideri intre munte si mare minunate.
Prima oprire am facut-o la Cabo Girão, o stâncă în formă de diamant ce se ridica vertical pe malul oceanului, la 560 metri. In 1982 aici a fost construita o platforma cu podeaua din sticla astfel încât te simți plutind deasupa țărmului, dacă nu ai rău de înălțime.

Cabo Girão

Am traversat insula de la sud la nord, lăsând în urmă plantațiile de bananieri și viță de vie. Aici relieful este mult mai accidentat, iar așezările de pe țărm sunt înghesuite între munți și 
ocean. În schimb văile cu maluri înalte si foarte verzi amintesc de peisaje tropicale. Sunt multe piscine cu apa din ocean, umplute de valurile ce se sparg de stâncile vulcanice de culoare neagră.

O vizită la Centrul pentru Vulcanism din São Vicente ne întoarce cu câteva milioane de ani în urmă pentru a vedea frământările ce au dus la formarea arhipelagului. Mai întăi a apărut Porto Santo, acum 14 milioane de ani, iar erupțiile care au avut loc între 5 milioane si 700 de mii de ani în urmă au format un munte pe fundul oceanului înalt de 6.000 de metri al cărui vârf este ceea ce numim astăzi Madeira. De remarcat ca 90% din insulă are o înălțime de peste 500 m. Centrul se află la gura unei peșteri formată dintr-o serie de tuburi din lavă si care permite vizitatoruluui o plimbare de 700 de metri pe unde cândva curgea lavă.

Satul și valea São Vicente

În secolul al XVI-lea locuitorii au început construcția unor canale care să transporte apa din partea nordică, mult mai bogată în precipitații, în partea sudică, mult mai aridă dar cu sol mult mai fertil. Numite levada, astazi au ajuns sa aibă o lungime totală de 2.170 km dintre care 40 km sunt tuneluri săpate în stîncă. O parte dntre ele sunt însoțite de cărări ce permit drumeții de zeci de kilometrii, altele sunt inaccesibile și chiar periculoase datorită înalțimii la care se află sau a faptului ca sunt foarte alunecoase.
Un traseu ce te poartă prin pădurea de lauri, declarată patrimoniu UNESCO, este Ribeiro Frio-Portela. Intinerariu are o lungime de 11 km ce pot fi parcurși cam în patru ore, fără prea mare efort. 

Zonă agricolă din sudul insulei

O zi ne-am dedicat-o vizitării Parcului Natural Ponta de São Lourenço, aflat la extremitatea estică a insulei. Aici relieful a fost sculptat de apă și vânt oferind diferite forme, după imaginația fiecăruia. 

După ce mașina este lăsată în paracare se pornește pe un traseu de aproximativ 6 km mergând pe malul Golfului d'Abra. Traseul nu este dificil, cele câteva urcușuri nu trebuie să fie o prblema dar merită! 

Am obtinut prin biroul marinei o autorizație pentru a vizita în drum spre Tenerife celelalte doua insule din arhipelag, Desertas și Selvagens.
Insula Desertas se află la 20 de NM de Madeira, un drum pe care l-am parcurs cînd cu vele când cu motorul. În 1990 au fost observate aici 8 foci calugar așa ca insula a fost decretată rezervație naturală, astăzi numărul lor a crescând la 20.
Insula este nelocuită, doar câte doi cercetătoriț, prin rotație la două săptămâni, asigură funcțioanarea punctului de observație și informare de pe insulă.
Am ancorat pe un fund pietros, cu adâncimea de 12 m și am debarcat cu barca pneumatică pe un țărm stâncos, neospitalier. Cei doi oameni de știință ne-au prezentat așezământul, inclusiv un mic muzeu cu poze ale păsărilor si a altor viețuitoare ce si-au gasit liniștea aici, protejate de agresiunea umană. Mi-a fost teamă sa ramânem peste noapte la ancoră intr-un loc deschis așa ca pe înserat am pornit mai departe către cealaltă insulă.

Insula Desertas

Insula Selvagens a fost declarată rezervație naturală încă din 1971 datorită faptului că multe specii de păsări cu risc mare de disparițtie cuibăreau aici. Jacques-Yves Cousteau considera apele din jurul insulei ca fiind cele mai curate din lume, motiv pentru care s-a dezvoltat  mare bio-diversitate ce trebuia protejată. UNESCO a inclus insula în World Heritage Sites. Insula este locuită din mai până în octombrie  de câte doi cercetători, prin rotație, la o bază de cercetare și urmărire a dezvoltării diferitelor specii.

Insula Selvagens

Zona de ancorare era ca și inexistentă, doar o mare baliză pentru ancorat navele de transport ar fi putut fi o opțiune însă baliza era din metal iar valurile ar fi putut sa o lovească pe bătâna doamna de ea, cu consecințe dintre cele mai grave.
Am hotărât ca este mai sigur să nu rămânem aici așa că am pus cap compas pe Tenerife, în Canare.

Insulele Eoliene

Am strabatut cu barca cele peste 40 de mile dintre Messina si Vulcano in opt ore merganad mai mult cu motorul, vantul fiind foarte slab pentru a folosi velele. Seara, odata cu apusul soarelui, am intrat in Porto Levante acostand la unul din pontoanele ce se doreau a fi o marina. Un dute-vino permanent al ferry-urilor cat si al vaporaselor pentru plimbari faceau sa te simti pe barca ca in timpul unei furtuni, in largul marii.

Marina din Golful Levante

Impreuna cu alte sase surori-Filicudi, Alicudi, Panarea, Salina, Lipari si Stromboli-formeaza grupul insulelor Aeoliene, dupa numele dat zeului vanturilor in grecia antica, Aeolus.

Insulele fac parte din patrimoniul UNESCO dar acest lucru nu le protejeaza in totalitate de turismul practicat de aproape 200.000 de vizitatori anual cat si exploatarea pietrei ponce in scop industrial.
Pana in anii '40 insulele erau nelocuite si era greu de ajuns la ele. Odata cu filmul "Stromboli", regizat de catre Roberto Rossellini si avand in rolul principal pe Ingrid Bergman, arhipelagul incepe sa fie cautat atat de cate starurile vremii cat si de catre turisti. A urmat apoi filmul "Vulcano", regizat de catre germanul William Dieterlei, care a inceput sa aduca investitori din Messina, dezvoltarea insulelor fiind un adevarat boom al anilor '50.  

Arhipelagul a aparut ca urmare a activitatii vulcanice din ultimii 260.000 de ani pe falia de coliziune dintre placile tectonice ale Africii si Europei, activitate responsabila si de existenta insulelelor din Marea Egee, cum ar fi Santorini, de exemplu. In zilele noastre mai sunt activi vulcanii de pe Vulcano si Stromboli, doi din cei patru vulcani de suprafata ai Italiei, pe langa Etna si Vezuviu.

Insula Vulcano este cea mai sudica si cea mai apropiata de Sicilia. Nenumarate vase rapide, inclusiv ferry, fac legatura cu Sicilia, la Messina si Milazzo, sau cu continentul, la Reggio di Calabria. La poalele vulcanului sa dezvoltat o mica industrie a turismului pentru cei care vor sa se viseseza pentru o zi pe Marte, vizitand craterul vulcanului.

Cazarea se poate face in pensiuni cu cateva camere sau la cele cateva hoteluri construite intre cele doua golfuri. Pentru ori ce optati, rezervarea trebuie facuta cu mult timp inainte in lunile de varf, iulie si august. 

Drumul pana la crater este sapat pe panta nordica a vulcanului si pana la cei patru sute de metri, cat masoara inaltimea crestei vulcanului, este o plimbare placuta, de facut dimineata sau seara, pe racoare.

O data ce incepi sa urci, incep sa apara  si frumoasele peisaje marine, insotite de cenusa si piatra ponce din jurul tau.

Vulcan 1

Vulcanul in sine este stins, ultima eruptie cu adevarat a avut loc in august 1888.

Activitatea sa consta in emanatia continua de abur si oxizi de sulf, pe marginea craterului cat si submarin, in jurul insulei.
Ajuns sus traiesti un sentiment ciudat, de o lume stranie cum ai vazut in imaginile cu peisaje lunare sau martiene sii ceva in plus: fumarolele care iti fac respiratia grea, inecata din cauza sulfului. Culoarea dominata pe coama de nord este galbenul, galbenul sulfuros acoperit de vapori de apa.

Vizita pe vulcan trebuie completata cu o baie in Golful Levante sau in baia de namol amestecat cu cenuse vucanica de pe malul golfului. Numeroase fumarole aflate pe fundul apei fac ca apa sa se incalzeasca si sa miroasa a sulf. Plaja este de culoare neagra ceea ce da un pitoresc aparte locului iar culoarea apei este schimbata acolo unde apa fierbine si amestecata cu oxizi de sulf intalneste apa marii.

Baia de namol

Plaja neagra 

O barca cu motor va poate duce in jurul insulei pentru a descoperi micile galerii aflate la nivelul apei si formate odata cu scurgerea lavei in mare. Adanci de la cativa metrii pana la zeci de metrii, sunt decorate cu fel si fel de forme, lasand imaginatia sa lucreze. unii care au dat nume locurilor au vazut sirene, monstrii, un cal si chiar pe Fecioara Maria. Lista nu este inca inchisa si oricine poate veni cu propriile propuneri. Ce este cu adevarat minunat este jocul luminii in intrarea in aceste grote, joc vazut din partea interioara, intunecata.

Itaca

Am trecut pe sub podul ce desparte Golful Corint de Golful Patras in mare viteza, vantul sufland din pupa cu 30 de noduri. Cu o tertarola in randa si cu focul redus cat un foc de furtuna mergeam cu aproape 7 noduri, o viteza excelenta pentru Batrana Doamna. Prognoza era de forta 6 insa cele doua maluri ale golfului creeau o zona de accelerare, vantul atingand la rafala chiar si 35 de noduri. Toate bune si frumoase insa vantul imi venea usor dinspre tribord si ar fi trebuit sa ma las cateva grade spre babord pentru a dubla un cap cu apa mai putin adanca. Sa fac ampanare nu prea imi venea... Pana la urma am strans focul, am mai facut o tertarola in randa si am facut ampanarea, Cum catargul a ramas la locul lui, am desfacut focul pe tribord si am iesit mai la larg. Dupa nici o jumatate de ora vantul a scazut la 10-15 noduri ca apoi sa devina o adiera placuta, de cateva noduri... Macar am exersat ampanarea la vant de forta 7.
Am continuat drumul catre Vathi, capitala Insulei Ithaca, cu motorul, amintind-mi o gluma a unui amic cum ca cea mai buna vela este VOLVO Penta (ma rog, eu am motor YANMAR).

Nu poti sa pronunti numele insulei Itaca fara sa nu te gandesti la Ulise si ispravile lui din Iliada si Odiseea. Insula are aproape 120 kmp si este casa pentru 3.000 de locuitori. Administrativ, este o municipalitate independenta in cadrul prefecturii Cefalonia. De insula cu acelasi nume o desparte stramtoarea Itaca, lata de aproximativ 2 mile. 
Aici se poate ajunge cu avionul pe insula vecina Cefalonia sau cu ferry-ul din Lefkada sau  Patras. 
Capitala insulei se numeste Vathi care in greaca inseamna "adancimi" si aceasta denumire am intalnit-o in mai multe locuri in Grecia: Samos, Aegina, Creta, Sifnos sau in Kalimnos. Cand vine vorba de zei si zeite, imaginatia grecilor nu cunoaste limite insa cand este vorba sa numeasca un sat sau un oras atunci, brusc, raman fara idei si dau aceleasi nume,
Orasul se afla in fundul Golfului Molou, un golf de o neasemuita frumuste, fiind totodata si unul dintre cele mai protejate porturi naturale din lume.

Golfului Molou

Orasul a fost distrus in 1953 de un cuntremur, apoi a fost reconstruit din ruine si declarat oras traditional, adica toate cladirile trebuie sa respecte stilul deja existent. Din acest motiv lipsesc paralepipedele din sticla, acoperisurile albastre sau verde prazuliu, asa cum intalnesti astazi prin satele noastre, case ce se potrivesc in peisaj ca nuca in perete.

Vathi

In fata orasului se afla o mica insula, Lazareto, care in trecut a fost spital pentru izolarea leprosilor si inchisoare. Astazi adaposeste o mica biserica din secolul XVII, inconjurata de pini si destinatie pentru o plimbare cu dinghy.
Itaca este locul unde ar fi domnit Ulise si a carei legendara intoarcere acasa dupa razboiul troian este povestita de catre Homer in Odiseea. Calatoria plina de mari pericole- monstri ciclopi, vrajitoarea Circe si seducatoare Calypso- a duart douazeci de ani. Ajuns acasa, unde Penelopa era inconjurata de petitori care pusesera stapanire pe palat, isi recucereste tronul dar si patul conjugal.
Descoperi mai multe despre aceaste povesti mergand in nordul insulei, in satul Stavros. Situat la 110 metri deasupra marii, ofera o priveliste catre golful Polis, port in vremurile lui Ulise. In piata centrala, pe langa Biserica Sotiris se afla un bust a lui Ulise si o harta cu calatoria lui de-a lungul si de-a latul Mediteranei, fara GPS.

Tavernele de langa piata au vederea catre mare, iar bucatele sunt cele de pe la mai toate restaurantele din Grecia, chiar daca unde am mancat noi ospatarul era italian si ne-a povestit plin de savoare in italiano-engleza cum a fost nas de botez undeva pe langa Rm Valcea. 
Un alt loc ce trebuie vazut este satul Kioni pentru plaja sa pietroasa si apa de o limpezime aparte, chiar si pentru Marea Ionica.

Kioni

Satul s-a dezvoltat intr-o mica statiune, cu cafenele si taverne si care ofera atat cazare cat si loc de ancoraj pentru barcile ce navigheaza in aceste ape. Locul este foarte linistit, masinile nu patrund decat pana la o parcare aflata la marginea satului.  Pe creasta dealului ce inchide golful spre sud se vad ruinele renovate ale unor mori de vant. Ne-am intors seara, dupa o lunga zi in care am strabatut insula in lung si in lat, cu masina. Mai mult in lung pentru ca insula are maximum 6 km latime iar istmul care leaga partea de nord de cea de sud are numai 600 metri latime. 
Vinul la carafa impreuna cu niste calamri fripti si peste la gratar au completat aceasta zi in care am asezat cu mintea povestile lui Ulise in peisajele ce se deschideau spre mare, la fiecare curba a drumului.
Barca nu o trasesem la cheu, era la ancora in golful din fata orasului, asa ca am mai avut de facut un drum cu dinghy-ul. Odata imbarcati am pus capul pe pena, leganati de micile valuril din golf.
Dimineata, la trezire, am fost surprins de noul nostru vecin de ancora, sosit peste noapte: nava charter "Sea Cloud" construita in 1931 si modernizata in 2011. Nava are 32 de cabine de lux, 10 avand cazile originale in baie. De buna servire la bord si navigatie se ocupa un echipaj de 60 de oameni pentru 64 de pasageri.

Sea Cloud

Am pornit catre Lefkada, alaturi de o alta barca, cu gandul sa nu repetam isprava lui Ulise si sa ne intoarcem aici mai repede decat el, care a ajuns acasa dupa douazeci de ani, si poate pentru mai mult timp, pentru a retrai minunatele legende cu zei si zeite, cu povestile lor de dragoste si cu luptele pentru putere, povesti ce au incantat generatii si generatii.

Golful Corint

La Atena am schimbat echipajul, a venit Iuliana si am trecut la programul nostru de vacanta pentru zece zile.
Cand am sosit aici de la Olympic Marina i-am spus domnului de la marina, aflat in barca, ca am rezervare pentru doua nopti in Zeas Marina. S-a uitat ceva timp pe o lista scrisa de mana si mi-a spus ca nu apar acolo dar nu este nicio problema ca sunt locuri pentru vizitatori libere. I-am citit de pe telefon cine semna mailul de confirmare: era chiar directorul marinei! Normal ca a dat vina pe secretara ca doar nu era sa isi huleasca seful. In Grecia, ca si la vecinii lor turci, consider ca faxul sau telefonul bate e-mail-ul la scor cand vine vorba de a rezolva ceva.

Zeas Marin

Pe 23 august nu am mai mers la defilare, ca pe vremuri, ci am luat un mic dejun copios in Zeas Marina, cu nelipsita greek cofee sau turkish cofee, ca tot un drac este.
Atena nu era in program, asa ca am pornit spre Corint in strigatele disperate a celor de la marina, prin statia radio, care imi cereau imperios sa ma intorc imediat. Platisem, nu facusem nicio boacana asa ca am intrebat linistit de ce sa ma intorc, care-i motivul. Liniste. Am insistat, am zbierat si eu in statie si, intr-un final, cineva mi-a spus sa imi vad linistit de drum pentru ca nu este nicio problema! Umor elen? N-am mai stat sa aflu ca s-a ivit altaceva de facut.
Imi montasem un AIS (Automatic Identification System), un fel de transponder marin copiat din aviatie activ, adica ceva care transmitea in VHF pozitia barcii in timp real. Am accesat o pagina - Marine Traffic -unde poti urmarii vapoarele si tot ce are AIS montat la bord. Asa am descoperit ca Batrana Doamna se numeste "Northwest", ca este un cargou lung de saptezeci si sapte de metri si lat de vreo douazeci.
Codul de identificare MMSI era corect, cod pe care il am de vreo sase ani. Cu siguranta baza de date a site-ului respectiv era continea erori. Codul respectiv este dat de catre Autoritatea Nationala de Comunicatii si nu putea fi gresit, mi-am zis eu. A doua zi am dat un telefon la ANCOM si mi-au confirmat codul respectiv. Un alt motiv de ingrijorare fusese legat de faptul ca acest cod este inscris atat in statia radio cu Digital Selectiv Call (DSC) cat si in baliza radio prin satelit EPIRB. Daca Doamne fereste pateam ceva, salvatorii s-ar fi uitat dup un cargou nu dupa o prapadita de barca. Mai tarziu aveam sa descopar ca cei de la ANCOM gresisera si dadusera codul numeric de doua ori, adica putea fi ori Batrana Doamna ori ditamai cargoul. Asa am ajuns sa ma intreb cati or mai fi in tara asta cu acelasi CNP ca al meu si de ce sex.
Am ajuns la Canalul Corint, unul dintre cele mai scumpe din lume, in termeni de euro/km: 140 euro pentru aproximativ 6 km de canal. Ideea canalului dateaza inca din sec VII iC dar cum grecii nu prea se grabesc, a fost realizat cu adevarat la sfarsitul secolului XIX, inaugurarea avand loc la 23 aprilie 1882.
Dupa ce am achitat, mi s-a spus sa stau cu urechile ciulite pe canalul 11 pentru a primi permisiunea de a pleca de la cheu si de a intra pe canal. Pana la urma canalul 11 s-a dovedit a fi un domn care alerga pe cheu, gesticuland si strigand "GO, GO!"

Am fost trei barci, prima care transporta turisti, a doua Droeppelmina si a treia, o barca cu motor sub pavilion englez care ne-a depasit pe la mijlocul canalului, contrar tuturor regulilor i bunului simt. Dupa ce s-au linistit valurile si am evitat sa fim impinsi in mal, am putut sa il injur in liniste pe domnu' pana m-am racorit. Inca odata, mitocania nu este monopolul romanilor, asa cum cred multi compatrioti. Mai mult, acelasi "gentleman" a fost somat prin radio de nenumarate ori de catre autoritati sa reduca viteza insa nu a raspuns si nici nu a incetinit. Mie, in schimb, mi-au cerut sa maresc viteza dar eu mergem cat puteam: 6 noduri fata de apa si 4 noduri fata de uscat, avand un curent potrivnic de 2 noduri. La randul meu cred ca am fost injurat de soferii care asteptau pe mal sa se lase odata podul si sa mearga la treburile lor. Oricum tot injurat iesi din canal.
Odata iesit , am luat-o la stanga, tragand la cheu in portul Chorint, printre barci de pescari si vreo doua-trei veliere aflate in tranzit.
Aveam sa stam aici trei zile, urmand sa ne intalnim cu niste prieteni care isi petreceau vacanta in Loutraki.

Loutraki

De aici am facut cateva excursii cu masina lor, am vititat Nafplio, in Peloponez, am fost la un far cu un vechi templu al Herei la picioarele stancilor, la plaje si la o mica insula, Alkionides, cu putin peste 10 locuitori.

Templul Herei

Ne-am luat ramas bun de la prietenii nostri si am pornit catre Galaxidi, un drum de vreo 35 de mile, mai mult cu motorul, vantul fiind calm si cerul ca de Grecia, fara niciun nor.
Mai fusesem in Golful Corint cu patru ani in urma, cand am adus barca de langa Trieste in Egee, la Olympic Marina. Acum doream sa il exploram un pic, fiind un loc mai putin asaltat de mass-tourism. 

Galaxidi, unul dintre cele mai frumoase locuri din Grecia, se afla intre Muntii Fokida si apele golfului avand un aer elegant si plin de traditii legate de mersul pe mare. Aici si-au avut casele multi capitani si a fost portul de baza pentru multe corabii ce au navigat in jurul Mediteranei. Frumoasele conace, aflate pe strazi inguste pietruite, vorbesc de zilele de glorie, astazi apuse.

Fatadele colorate, arcele de marmura intinse peste porti si curtile cu mozaic realizate din pietricele de rau incanta privirea la o plimbare prin labirintul stradutelor.
Galaxidi poate fi punctul de plecare prin vaile dintre versantii muntilor din nord, cu un frumos lac de acumulare strajuit de paduri.
Pentru iubitorii de ruine, de aici pana si pana la ruinele Templului de la Delphi, un loc mistic legat de bogata mitologia greaca, sunt doar 30 de kilometri. De acolo se poate continua cativa kilometrii pana la Muntele Parnass, lacasul muzelor, a misterelor lui Dionysus dar si a nimfelor. 
Am ajuns aici putin dupa pranz, ajutat fiind de un om al cheiului, un sarman fost marinar si care castiga ceva din ajutorul dat la acostare. De el sau altul ca el se poate citi si in Cartea Pilot a Marii Ionice. La cheu am venit cu pupa, filand lantul ancorii lasata mai in larg. Am lasat pasarela, am pasit pe ea si in secunda urmatoare ma aflam in apa, intre cheu si pupa. Carabinele de prindere se rasucisera si s-au desfacut sub greutatea mea, departe de a fi neglijabila. Am iesit pe pasarela care se transformare in scara si am continuat acostarea, racorit de apa marii.
Dupa ce toata manevra a fost terminata, l-am cinstit pe domnul care ma ajutase cu cativa euro si am mers la barul aflat chiar in pupa barcii unde  am fost serviti cu o inghetata delicioasa de catre o doamna din Vaslui. Nu stiu daca ma vazuse cazand in apa ca un bolovan insa nu am surprins-o ascunzandu-si vreun zambet ironic.
Ca peste tot prin Grecia, tavenele erau la malul marii, una langa alta, in culori vii si cam cu acelasi meniu.

A doua zi am plecat pe un calm plat catre Nafpaktos, cale de vreo 30 de mile.
Orasul de astazi se numea acum patru secole Lepanto si numele sau este legat de ultima mare batalie a navelor cu rame, galerele, in 1571. Aici si atunci s-au infruntat flota aliantei denumita Liga Sfanta, formata din state crestine care luptau impotriva expansiunii otomane catre vest, si flota otomana. Crestinii au iesit invingatori, distrugand flota inamica, si multi istorici considera batalia un adevarat punct de cotitura in istoria Mediteranei.

Orasul de astazi este poate cel mai frumos de pe coasta nordica a Golfului Chorint. Un oras modern, cu vechea fortareata ce strajuieste intrarea in micul port, cu magazine cochete, unele dintre ele apartinand de marele case de mode si cu restaurante elegante. Cafenelele de pe malul portului amintesc mai degraba de Italia decat de Grecia, cu oferte irezistibile de gelato. De aici, pe sub podul Patras, am plecat cu un vant de 30 de noduri catre Ithaca, in drumul meu catre Atlantic.

Spre Pireu, prin Limnos

Am pornit!

Dupa doua zile de curata nebunie, am reusit pe la noua seara sa lasam in urma Mangalia dupa ce in urma cu trei luni acostam aici pentru formalitatile de intrare in tara cu politia de frontiera. Trei luni in care, de multe ori, am crezut ca nu o sa reusesc sa pregatesc barca pentru ocean in termen. Am vrut sa lucrez la Limanu in idea de a mai sta si pe acasa avand in vedere ca voi fi plecat aproape cinci luni. Acasa am stat insa partea de procurare cat si de montare a fost un challenge. Din tara am zis sa iau bateriile si dupa ce am fost invitat intr-o cafenea de un agent de vanzari ca sa discutam despre ele, eventual sa mi le aduca si in portbagaj, m-am hotarart sa le command la Autoweb Shop. Fiind vorba de trei baterii mari, de 180 Ah fiecare,  si una pentru motor, pretul a fost un pic peste o mie de euro. Cei de acolo cred ca s-au gandit sa nu ma mai ostenesc prea tare asa ca pe cea pentru motor mi-au trimis-o gata folosita. Telefoane, mailuri si mi-am luat banii inapoi pe ea.

Cu ocazia schimbarii bateriilor am facut si o revizie la instalatia electrica. Barca a avut mai multi properietari si fiecare a mai pus cate o sarma pe unde a crezut el ca este mai bine iar despre legaturi, ce sa mai zic. A trebuit sa integrez si doua noi panouri solare de cate 100 W fiecare in locul unuia de 80 W.

In ultimile doua zile a trebuit sa fixez noua barca de salvare pentru conditii de ocean cat si piesa din punte pentru prinderea focului de furtuna.

Una peste la alta, pe la patru am pornit din Limanu, primind un litru de tuica veche de patruzeci si ceva de ani de la un pioner al calatoriilor spre si in Egee.

Limanu

In Mangalia domnul de la Politia de frontier m-a anuntat ca urmeaza sa se schimbe tura asa ca pana pe la sapte trebuie sa asteptam, sapte s-a facut opt asa ca am reusit sa fim intre faruri pe la ora noua. Asta dupa ce motorul a dat din nou rateu la pornire...
Vant din prova, cu 10-12 kt, 155 mile pana la intrare in Bosfor. De bucurie ca am reusit sa plec exact cand mi-am propus, adica pe 13 august, m-am racorit cu un Efes de la frigider dupa care m-am inveselit cu trei Leffe.

Spre dimineata vantul s-a rotit catre NE, conform prognozei, asa ca am ridicat velele. La lumina zilei situatia la bord era dramatica: cei doi membrii ai echipajului erau loviti de rau de mare iar eu de mahmureala. Ziua a trecut greu, greu de tot: Marian se plimba cu pungi dupa el iar eu incercam sa imi tin capul nemiscat, miscandu-l in contratimp cu barca. Am luat si eu ce se consuma la bord, pastille de rau de mare, cu speranta sa imi dispara raul de bautura puternic sustinut de miscarea barcii. Nu mai luasem niciodata Emetostop , efectul celor doua pastille fiind intr-un fel benefic: dormeam culcat, in fund, in orice pozitie apucam.

In acest fel drumul a fost scurt iar pe la miezul noptii intram in Bosfor, ultimile sapte mile facundu-le cu motorul. Am parcurs cele 155 de mile in 28 ore dintre care aproape 20 de ore am mers numai cu vele.
Citisem in cartea pilot ca la intrare in Bosfor este un mic port pescaresc, Poyraz, unde poti ancora fie pentru a astepta lumina zilei, pentru a trece stramtoarea, fie, in celalat sens, schimbarea vremii in Marea Neagra, daca nu ai avut noroc.

Poyraz

Pe la ora doua noaptea eram ancorati in gura portului si ne-am culcat imediat dupa o zi cu multe suferinte.
Bosforul trecut cu barca este un regal, un must pentru oricine navigheaza. Daca ajungeti la Istanbul, sunt nenumarate excursii cu nave mici, ferry-boat-uri sau puteti apela la o excursie privata. De la nord la sud, asa cum l-am parcurs noi catre Marea Marmara, ti se perinda prin fata toate atractiile orasului, incepand cu Palatul Dolmabache, turnul si podul Galata, resedinta-muzeu a sultanilor Topkapi si, ajuns in Marmara, Sf Sofia si Moscheea Albastra.
Pe langa acestea nu poti sa te abtii sa nu faci sute de poze la frumoasele resedinte risipite pe malul asiatic sau al restaurantelor si hotelurilor de lux de pe malul european.

Important este sa nu cazi total in admiratie si sa neglijezi nenumaratele ferry-uri sau nave de agrement ce forfotesc continuu, apogeul fiind in dreptul Cornului de Aur. La ele se mai adaga si traficul navelor comerciale, uriasi ce trec agale dintr-o parte in alta a stramtorii.
Curentul a fost cu noi asa ca am trecut Bosforul in trei ore, facand o oprire la Atakoy Marina pentru a alimenta cu motorina. Plecasem cu rezervorul jumatate plin din Mangalia iar pe drum am mers mai mult cu vele asa ca am avut neoie doar de vreo 140 de litri pentru a umple rezervorul de 240 de litrii ai barcii. Motorina pe care o aveam era tot din Atakoy, o cumparasem la venire in  primavara. In tara am aflat ca nu mai exista nicio pompa de benzina sau motorina de unde o barca poate sa alimenteze in Romania. Frunzele verzi de promovare, achizitionate pe milioane de euro, sunt practic taiate la caini atunci cand o barca venita pe Dunare pana la Constanta sau Mangalia nu are unde sa alimenteze, proprietarii fiind nevoiti sa care in bidoane de plastic combustibilul cu taxiul. In schimb, cand vestul spune ca Europa se termina la Budapesta, ne apuca brusc sfanta manie patriotica si ii injuram, cum numai noi stim sa o facem.
La Atakoy a venit cineva sa vada ce-i cu motorul insa a pornit la sfert de cheie, ca sa folosesc limbajul auto, asa ca am plecat mai departe spre Insula Marmara.

Pana pe la cinci vantul a resectata regula lui Murphy si a suflat fix din prova cu 7-8 noduri dupa care s-a rotit spre travers asa ca am ridicat genekerul, pe langa randa. Am mers in liniste, fara huruit, pana s-a lasat intunericul si, odata cu el, si vantul. Pe intuneric am fost depasiti pe rand de trei catamarane cu motor pentru pasageri ce mergeau cu 27 de noduri. Am avut senzatia ca au trecut pe langa noi niste naluci ce s-au pierdut repede in intunericul ce ne inconjura.

La unu si jumatate am ancorat in sudul Insulei Marmara, in fata satului Asmali.

Insula este cea mai mare din Marea Marmara si a doua ca suprafata dintre insulele turcesti, dupa Gökçeada. 

Dimineata am vazut ca eram langa un lung cablul de otel cu balize, tras in fata plajei, pentru protectia inotatorilor. Cam prea aproape dupa gustul meu dar noaptea nu l-am vazut.

Dupa un mic dejun usor, ca de vara, am pornit catre SW, cu vantul de 5 noduri din prova

Pe la doua vantul s-a rotit, sufland din pupa cu 14-15 noduri. Am pus velele in foarfeca, adica focul pe un bord si randa pe celalat. In engleza se cheama “butterfly”, mult mai sugestiva descrierea decat “foarfece” in limba romana.

La intrarea in Stramtoarea Dardanele lasam vele jos si pornim motorul. Am hotarat ca in seara aceasta sa punem capul pe perna mai omeneste, veneam dupa o noapte pe mare si doua nopti cu somn dupa ora doua noaptea. Pe la opt am lasta ancora si iarpe la ora zece am putut asculta in liniste, din cusete, muzica si harmalaia din Çanakkale.

Orasul este bine cunoscut de catre romanii care au mers cu masina catre statiunile turcesti de la Marea Egee, aici fiind trecerea cu bacul peste Stramtoarea Dardanelele.

Çanakkale

Nu a fost sa fie o noapte intreaga in pat! La patru dimineata ma scoala zgomotul facut de plimbatul lanutului ancorei pe fundul pietros de catre prova ce nu isi gasea pozitia de echilibru intre vantul din pupa si curentul din fata. Ce sa ne mai zvarcolim in paturi, la ora cinci ne-am alaturat sirului de vapoare care treceau cuminti spre Marea Egee.

Am iesit din Dardanele si ne-am intalnit cu Meltemi, vant regulat de NE in aceasta perioada: sulfa cu forta 6 Beaufort, adica intre 23 si 27 de noduri, dinapoia traverului.

Ma uitasem pe prognoza primita pe NAVTEX pentru Marea Marmara, forta 2-4 Beaufort, si am zis ca nu o sa difere mult de ce o sa gasim in Egee insa clar diferea.

Cu o tertarola in randa si doua in foc mergem cu 6-7 noduri catre Insula Limnos.
Ajunsi in dreptul insulei, vantul a scazut la 12-15 noduri asa ca am umflat toate velele, fara tertarole. La ora 16.00, 17 august, ancoram in fata capitalei insulei, Myrina. La micul cheu al orasului nu mai era niciun loc, cele sase-sapte barci ocupand tot spatiu.

Myrina

Am coborat ferchezuiti pe mal, dupa aproximativ 350 de mile, daca nu punem la socoteala oprirea din Atakoy Marina unde numai eu am  pus piciorul pe pamant pagan.
Formalitatile de intrare in Grecia le-am facut in stilul local. A trebuit sa ma duc de trei ori: odata nu era cine trebuie, a doua oara era dar nu era vama sau politia de frontiera asa ca m-am dus si a treia oara sa iau hartia stampilata de toata lumea.
La intrare in Grecia cu barca capeti o hartie cu stampila politiei de frontiera si o alta stampila pe tranzitlog (domnul mi-a spus ca nu se numeste asa in UE dar nu am retinut cum i-a zis el). Tranzitlog-ul il faci odata, eu il am de vreo cinci ani, si il stampilezi doar la intrare si iesire din Grecia, dupa noile reglementari. Inainte, teoretic, trebuia sa te duci la fiecare plecare si sosire intr-un port. Oricum, si inainte, luam o stampila, maxim doua, pe an.
Daca nu il ai, platesti o taxa de emitere de 30 de euro la care se mai adauga o taxa de 15 euro pentru formalitati (pe care am platit-o si eu acum).
Capitala insulei, Myrina, se intinde sub stancile pe care a fost cladita si recladita o fortareata. 
Martora a trecerii venetienilor, genovezilor, ocupatiei otomane (din1479 pana 1912) cat si a a celei germane in cel de al doilea razboi mondial, fortareata a trebuit sa supravietuiasca si distrugerii provocate de cutremure cat si oamenilor care au construit casele din jur, cu piatra din zidurile de aparare.
In anii '90 reconstructia si lucrarile de conservare au facut-o sa arate asa cum este si in zilele cand am pus noi piciorul pe zidurile ei.

As subscrie si eu la remarca lui Rod Heikel, autorul cartii pilot a Greciei: intrebat de autoritati de ce nu vin mai multi turisti pe insula, in conditiile in care oamenii sunt primitori, plajele cu nisip fin si peisajele pe masura, englezul a raspuns, in particular, ca prefera sa ramana asa, ne atacata de mass-tourism.
Din pacate si pentru noi Limnosul a fost doar o escala si nu o destinatie asa ca pe pe 18 august,pe la ora trei dupa-amiaza pornim pentru un drum scurt, de doar 20 de mile catre micuta insula Efstratios care is trage numele de la Sfantul Eustratius, exilat aici in sec. IX de catre imparatul bizantin, Leo Armeanul. Am mers cu velele cam jumatate din drum, restul a trebuit sa punem motorul. Seara ne-am legat de un ponton plutitor, urias, plin cu cupe, cabluri din otel si diverse alte materiale, toate in jurul unui excavator urias. Satul, cateva case adunate in jurul micului port pescaresc, era foarte animat, parca toti cei 300 de locuitori se adunasera pentru a ne ura bun-venit.

Efstratios

A doua zi de dimineata, harnici nevoie mare, la ora opt am trecut cu totii la posturile de manevra, mai putin motorul care nu a mai vrut sa porneasca. Marian a facut iar minuni, a scos demarorul si ce am gasit in el este de poveste: perii blocate, urme de scurtcircuit si un fir ce alimenta o perie, rupt. La ora pranzului era reparat, curatat si montat la loc. Motorul a pornit insa nu mai puteam sa il oprim! Butonul de oprire nu avea nici un efect, motorul torcand linistit. Am decis sa pornim la drum, pana in Olympic Marina, adica vreo 120 de mile. Acolo speram sa gasesc vreun priceput care sa opreasca motorul si sa il repare.
A fost un drum fara istorie, prin Stramtoarea Kafireas, dintre insulele Evoia si Andros.
Doar poate gulasul ar trebui pomenit, pregatit in noua oala de fiert sub presiune, si dezbaterea dintre Cristina si Marian daca se pune sau nu morcov. Disputa se pare ca incepuse de cand cei doi au facut cumparaturi inainte de a pleca din Mangalia. Pana la urma am vazut ca Marian habar nu avea, a fost doar o presupunere de a lui. Oricum, gulasul a fost delicios, poate pentru ca au lipsit morcovii, cine sa mai stie...
Am facut doua carturi peste peste noapte, eu alegand sa fiu in cockpit cand urma sa trecem prin stramtoare.

Dimineata urmatoare acostam in marina, locul fiindu-mi foarte bine cunoscut deoarece tinusem barca acolo timp de doi ani, intre 2008 si 2010.
Doamna de la marina nu prea a inteles prin statia radio ce problema avem, apelurile obisnuite erau ca cineva nu putea porni motorul nu cu unul care nu putea sa il opreasca.
Pe la ora zece a venit un domn grabit, a scos filtrul de aer si a obturat galeria cu mana asa ca motorul a ramas fara aer si s-a oprit cuminte dupa vreo 22 de ore de mers. Nu a avut timp sa vada si de ce nu se oprea  insa a zis ca trece dupa-masa. Nu a mai trecut insa ne-a promis ca a doua zi la ora zece o sa vina sa ii dea de cap.
Dupa-amiaza am mers cu taxiul in Lavrio, o plimbare prin centru, un iaurt pentru micul dejun cum numai in Grecia gasesti, in oale de lut si niste scoici in sos de usturoi la terasa unde
mancasem de multe ori inainte.
Dimineata, fix la ora unsprezece a apraut domnul, cu ajutorul lui, si a gasit hiba: eu montasem firele la loc si pe o borna am fixat doi papuci in loc de trei. Cel lipsa, ramas liber pe sub motor, alimenta releul clapetei de oprire a motorului.A durat ceva pana a gasit cablul insa asa am invatat unde-i releul, cum opresti un motor Diesel si ca mai exista un cablu la masa motorului, al patrulea dupa socoteala mea. Cum scoala vietii este cea mai buna dar si cea mai scumpa, am achitat la marina 160 euro si 10 euro domnului, din partea casei.
Am plecat dupa pranz pentru ultima etapa a calatoriei, vreo 30 de mile, pana la Pireu, locul in care aveam sa schimb echipajul.